Născută în anul 1985, în satul Porumbeni, raionul Criuleni. Magistru în Comunicare Publică. Lector la Universitatea de Stat din Moldova şi ex-expertă în comunicare în cadrul Agenţiei de PR Parc Communications. Consultantă în comunicare și PR. Vinificatoare fără acte, dar cu pasiune.
Luni
8.00 Anul începe de luni, de fapt, mulți trăim cu o viață amânată să înceapă de luni, de luni o dietă, de luni un ritual nou, de luni mai buni, mai smeriți, deși nu dăm niciodată o claritate temporală acelei zile de luni. Dar azi este 3 ianuarie și e luni, iar eu am revenit la rutina obișnuită, până vine bona fac primul exercițiu de meditație, golesc chiuveta de vesela lăsată de aseară. Am exact o oră la dispoziție să pun casa în regulă, iar apoi să ajung la ședința consiliului raional Criuleni. Apropo, de Criuleni este unicul raion din țară care „excelează” la numărul de ședințe pe an, nu neapărat și la calitatea lor. O bătălie de 2 ani pentru a demite un președinte și doi vice aflați în antiteză cu majoritatea consilierilor se soldează cu eșec, pentru că nu există o majoritate să voteze, iar asta din cauza intereselor de grup sau individuale și din sămânța de răutate pe care ne-am învățat să o plantăm în orice acțiune care se vrea a fi cu impact de bine asupra societății.
În drum spre Criuleni îmi termin de ascultat podcastul lui Mihai Morar în care dialoghează cu părintele Necula, de la Sibiu. De când l-am descoperit pe acest preot îl ascult deliberat ore în șir și mă minunez câtă lumină poate răspândi un om în care sălășuiește nu doar biserica, dar și Dumnezeu. 40 km de drum, merși la viteză mică ca să nu scap vreun cuvânt din câte le povestește Prea Cucernicul și știu, că într-o zi, când voi face podcastul ăla pe care îl tot coc de vreo 2 ani o să am un dialog cu el, unul sincer, despre Dumnezeu, pentru că totul se năruie și moare, numai Dumnezeu nu.
În podcast ei vobeau despre echipe, despre lipsa echipelor în România și m-am prins că la Chișinău tot stăm post cu echipele și cu liderii. Avem #team-uri, avem #teamleaderi sau șefi...dar mai puțin lideri adevărați și echipe unite, iar asta ne diluează ca și societate, ne transformă din autentici în amatori. Tot în dialogul lui am aflat despre frumusețea piesei lui Ciprian Porumbescu – „Balada” pe care, se pare, chinezii o preferă mai mult decât noi, românii, vreo 150 milioane chinezi au ascultat piesa asta pe YouTube, eu niciodată, așa că ziua asta e dedicată lui Porumbescu și „Balada”, apropo, e genială, am pus-o pe repeat și în căști. Doar așa am putut digera bufonada din ședința de la Consiliu.
La Criuleni iar am ratat, mulțimea aia de bărbați delegați să ia decizii, au eșuat, iar din cauza asta avem o stare letargică acolo, poate e cazul să abandonez activismul ăsta civic, deși, m-a învățat tata că a fugi de problem nu înseamnă să o rezolvi. Iar eu mă implic civic pornind de la niște premise foarte clare, am o viziune, niște cunoștințe acumulate, niște intenții și capacități, deci nu pot sta pe „marginea drumului”, prefer să fiu parte din traficul acțiunii și schimbării. Dar mai bine lăsăm asta, de luni să consumăm politic face rău la digestie, care și așa e îngreunată de răcituri și sarmale.
Apropo, de sărbători, încerc să descifrez un răspuns pentru copiii mei mai mari, care sunt nedumeriți de ce sărbătorim Crăciunul de două ori, dar cadouri primesc doar o singură dată. Deocamdată nu am un răspuns pentru ei, nici pentru mine, deși când am văzut facutura la gaz am clarificat tot.
Marți
O zi de marți care se anunță obișnuită. Un pic de lucru la teza de doctor, la care muncesc fără spor de câțiva ani, cu întreruperi în nevoia de introspecție, dar am decis să revin și să o scot la capăt. Alte deadline-uri sunt pe masa de lucru și îmi fac din ochi ca să își câștige prioritatea în lista mea „de îndeplinit”.
La cum mă știu pe mine, sigur nu stau fără treabă multă vreme
Trebuia din ianuarie să încep un proiect pentru care am renunțat la alte colaborări, dar, noroc chior, înainte să bată ceasul schimbarea de an am primit vestea că contractul a fost suspendat din motive neclare și va fi anunțat un concurs nou. Pentru prima dată în ultimii 10 ani sunt șomeră și fără activitate de muncă clar definită, nu că ar fi o dramă, dar starea asta de lucruri mă bagă în confuzie. Desigur, am alte proiecte, crama și portofoliul de vinuri care trebuie lucrat, gândit, dar ăla e parte din munca de echipă, de aia îl iau mai puțin personal. Ei bine, la cum mă știu pe mine, sigur nu stau fără treabă multă vreme, dimpotrivă, o iau ca pe un work-break în speranța să mai prind la puteri, după o toamnă agitată și aglomerată.
Deci, marți, ziceam că pare să fie totul simplu, cumva ancorat în rutina clasiă, deja, pentru perioada aceasta din an. Un ceai din plate, o muzică de fundal, referatul la teza de doctor, niște emailuri rătăcite. Dar toată această stare de zen a fost întreruptă de un apel telefonic, soțul meu, Andrei, m-a rugat să mă așez comod și să îl ascult. Doamne, aceste introduceri menită să mă calmeze, de fapt, mă agită mai tare. M-a anunțat că un cumetru, care a împlinit pe 31 decembrie 37 ani și-a pus capăt zilelor. Îngrozitor, oare de ce un bărbat în floarea vârstei, cu doi copii minunați, o soție de milioane, cu tot confortul asigurat, recurge la un gest fatal disperat. Ziua e dată peste cap. Nimic nu mai prinde contur în mintea mea, câteva telefoane ca să exprim condoleanțe, să văd dacă pot să ajut, în rest tăcere. Tăcerea este unicul remediu ca să ne învățăm lecțiile în astfel de situații, lecții despre iubire de viață, iubire de cei apropiați, iubire de Dumnezeu, pentru că în absența acestor iubiri putem cădea pradă nesăbuinței, fatalității. Dar m-am prins că am căutat minute în șir pe Google articole despre sănătatea mintală, despre inteligența emoțională, despre spiritualitate, mânată parcă de o mână invizibilă am început să caut răspunsuri, pentru frica care a prins rădăcini în sufletul, meu, da, da, astfel de momente, experiențe, noutățim îmi amplifică frica pentru mine, pentru cei dragi, dar, totodată, crește și o masă uriașă de iubire.
Sunt la mijloc de zi, deși aveam multe de făcut sunt precum un fluture cu aripa ruptă, fac eforturi, dar tot pic, nu prea am chef de nimic măreț. În așa zile iubesc la nebunie făcutul de nimic, tăcutul și ascultatul de muzică. Azi este despre lecția iubirii depline și a spiritualității, în gând încerc să spun rugăciuni, să repet Tatăl Nostru, să suprim oricare gând despre nefericire și moarte. Noroc de gălăgia copiilor mei, sunt cea mai bună resuscitare mintală.
A doua tentativă să văd pe Netflix un filx extrem de popularizat în ultima vreme, dar și asta eșuată, am început să diger tot mai greu tot ce se dă pe trend, e ca și cum refuz să fac parte din gloată. O fi de la vaccinul împotriva Covid...
Miercuri
Lista cu ce am de făcut rămâne încă la fel de plină, deși e miercuri deja, iar de mâine intră țara în febra Crăciunului pe stil vechi și se pree poate ca și eu să evadez în sărbători, deși îmi doresc să se termine euforia focurilor de artificii și a salatelor cu maioneză. Nouă, ca națiune, ne lipsește cultura sărbătorilor și esteticul acestora, ei bine, tot mai des vedem case acoperite de ghirlande luminoase, dar asta nu acoperă nevoia de estetic. Mai degrabă mă refer la bunul gust în a mânca, în a celebra, mai mult minimalism în lucruri și mai multă esență în emoții. Nici în casa mea nu tocmai suntem campioni la asta, dar încerc să fac un efort să mă educ pe mine și să îi motivez pe ceilalți.
Azi cap de listă este să editez niște texte pentru site-ul vinăriei pe care urmează să o construim la Pașcani, totodată pregătesc totul pentru lansarea seriei de vinuri roșii. Dar ca și cizmarul fără cizme când vine vremea să fac conținut pentru brandul de familie parcă fac criză de cuvinte, fie nu îmi ajung, fie nu-s cele potrvite sau se împleticesc în cacofonii. Am noroc că eu sunt cea care îmi setez dead-line și tot eu mi-l verific, deci dacă chiulesc e ca și cum tot eu mă iert, uneori îmi place treaba cu antreprenoriatul și freelancer-ingul.
Apropo, după ce scriu câte un abzaț pentru acest jurnal mă tot întorc în spare să recitesc și să revăd dacă nu scap erori, descopăr că folosesc o grămadă de englezisme. Dar nu roșesc deloc, pentru că tocmai zilelea astea DOOM-ul, ediția III, a fost completat cu 3000 modificări. Avem liber la stâlcit limba în engleză fără să ne eschivăm: afterschool, take away, all-inclusive, breaking news, toată terminologia coronavirusului au devenit parte a limbii române. Nu știu dacă acest fapt va adauga calitate limbii române vorbite, dar cu siguranță va valida invazia de „neologisme”.
Între timp protestele din Kazahstan au pus pe fugă guvernul, vai ce radicali, vai ce egoiști…nu se gândesc deloc la confortul guvernanților, la starea lor emoțională. Iată, așa ca noi, răbdăm pe toți și de toate, ca și cum ne adaptăm la orice…doar să fie sănătate.
Joi
Ieri parcă era o zi desprinsă din primăvară, azi, în schimb, e parcă dintr-un noiembrie târziu. Natura știe să transmit stări sufletești sau poate, mai degrabă, să le interpreteze. Deși sper să mai prindem ger și nămeți, ca să găsesc vreun derdeluș ca în descrierele lui Druță și să alunec în mintea copiilor, de pe vârf, pe sanie, în strigăte necontenite. Tare îmi e dor de o iarnă cu obrajii roșii și nasul bocnă, îmi e dor de poteci făcute pentru brămbureii fără astâmpăr, printre munți de zăpadă. Când le povestesc copiilor mei că puteam ieși de la amiză și până era noapte de-a binelea, urcam și coboram cu sania după mine dealul de printre pini, fără să simt foame sau frig, deși amorțită de oboseală, în schimb fericită să trăiesc copilăria offline. Ei mă ascultă, apoi se întorc la jocurile realității lor, de pe ecranele unor telefoane inteligente sau jonglând console șmechere. Stranie distanță de realități între mine și ei, deși nu ne despart decât vreo 25 ani.
În pauzele dintre jonglatul cu mopul și ordonarea meniului pentru acest weekend lung, plin de sărbători, cu 5 guri în casă, mai dau scroll pe Facebook, parazitară ocupație, apropo. Feed-ul meu e suprasaturat de expertiză în materie de revoluție, toți brusc au devenit specialiști în politica Kazahstanului, asta după ce fusese experți în materie de viruși, politică internă și criză a gazului. Oare de ce ne place să părem mai mult decât să fim, oare de ce ne avântăm în dezbateri sterile, or ar fi mai oportun să facem lucruri demne, mici, dar bune, în jurul nostru.
Obosesc de la atâta introspecție, așa că mă las dusă de val, mâine e Crăciunul pe vechi așa că putem amâna trezirea la viață pentru luni, de atunci și dieta, și planurile, și visele. Iar până luni putem băga vreo două seriale, niște pagini dintr-o carte, poate vreo șuetă între fete și răcituri. Iar revoluțiile, prețul la carburanți și gaze, declarațiile politice și chiar pandemia, mai pot aștepta, pentru că Moldova e în sărbători, iar sărbătorile sunt sfinte.
La mulți ani!
Vineri
Trăiesc acea periodă din an când totul este pe slow motion, adică se mișcă greu, leneș și somnolent. Cred că întreg jurnalul meu ascunde această leneveală printre rânduri. Vineri, intrăm într-un weekend lung și abundant de neamuri și mâcare, ce bine că nu au picat sărbătorile în mijloc de săptămână că ne-am fi pricopsit și cu niște zile de odihnă în plus, iar asta ar fi fost dramatic pentru pancreasurile moldovenilor.
Deși de dimineață am avut un meeting pe Zoom cu niște parteneri din afară, la ei sărbătorilor s-au încheiat, iar din brad nu a rămas nici urmă, primele 10 minute din ședință le-am povestit că noi am încpeut odată cu ei, dar terminăm mai târziu. Au râs copios și m-au convins că este un mare noroc să ai Crăciunul de două ori într-un interval atât de scurt.
Am iești pe la amiază, dar străzile sunt pustii, oamenii stau ascunși probabil de frica vântulețului care s-a dezlănțuit de ieri noapte, o fi fiind un trimis al gerului să ne anunțe că vine din urmă și zăpada. Mai ap vreo 3 episoade din podcastul Irinei Hakamada – CHILLOSOPHIA, îl pun în căști și așa mersul devine mai ritmat, mai cu sens. Noi, oamenii, ne-am învățat să trăim o viață cu bruiaj, nu prea tolerăm liniștea și singurătatea, avem nevoie mereu de sunet de fundal, un cântec, o ceartă, un televizor care zumzăie, un podcast sau poate cineva în preajmă care să ne distreze, așa cum era arlechinul din farsele italiene. Dar mai greu digerăm tăcerea, liniștea aia profundă, cu note de introspecție, cu reflecții și meditație, e ca și cum ne stingherim să stăm în intimidate, să ne auzim respirația, ritmul inimii, pasul gândurilor. Probabil acesta e motivul oboselii noastre, acelui neologism intrat în rutina vocabularului inteligent – burnout. Pentru care toți caută leac undeva în exterior, deși, miracolul pornește dinăuntru. Și la Hakamada auzisem despre maturitatea de a stat cu cu tine, fără nici un alt factor de stimulare, în tăcere, să își numeri respirațiile și să își ordonezi mintea. Cred că bunica mea, care a crescut vreo 5 copii și a muncit cât pentru o veșnicie avea acel moment de intimitate în momentul rugăciunii, când ascundă în casa cea mare, în fața icoanei, bătea mătănii. Acolo se lecuia ea de bornout. Acolo se lecuia de depresie și de reprizele de anxietate, că le-o fi avut, le-o fi trait, doar că nu avea Facebook pe care să le povestească. Știu sigur că le povestea pernei, m-a învățat și pe mine odată, că cea mai bună confidentă poate fi perna, îți poate usca lacrimile fără să te judece, îți poate asculta smerită ofurile și le poate da soluții în vis, doar trebuie să vrei cu tot sufletul să le înțelegi. De când nu mai este îmi amintesc tot mai des de ea, este ca și cum vreu să răscumpăr absența și revederile atât de rare. Dar perioada aceasta a anului este tocmai bună să ne amintim și de ei, cei care nu mai sunt, dar care au clădit în noi sufletul de astăzi.
M-a sunat tata, podcastul din urechi a fost întrerupt de vocea lui, a vrut să îmi zică că mi-a trimis pe Mess un articol scris de Pozner, ceva despre războiul rușilor în Crimeea, a zis să îl citesc că poate găsesc ceva bun de la ce aș putea porni eu un text. Ce bine că tata are Facebook, avem subiecte de dezbateri non-stop. Dar Pozner a scris frumos despre „sindromul vasalului care se vrea țar” și totuși miroase a război în Kazahstan.
În casă erupe gălăgia copiilor, aici avem războiul nostru, lupta pentru bomboane, pentru jucării, pentru atenția mamei, cel mai frumos război din lume.