Nu cunosc o altă soţie de poet care să-şi fi îndreptăţit într-o măsură mai mare numele ca Nadejda Mandelştam (1899 – 1980), autoarea volumelor de memorii Fără speranţă. Speranţă abandonată, Polirom, 2020, femeia care «знала наизусть и прозу, и стихи О.М. – ведь могло случиться что бумаги пропадут, а я уцелею», şi tocmai astfel i-a salvat de la uitare poezia lui Osip Mandelştam.
Înainte însă de a-l pierde pe genialul ei consort, s-a luptat cu dinţii pentru a-l salva, întreg calvarul ultimilor ani de viaţă împreună fiind descris, cu lux de amănunte, în cele peste 400 pagini ale vol. I, Fără speranţă. Zguduitoare mărturii, de-o consistenţă documentară – pe plan social, dar şi pur uman – greu de egalat, din care îngăduie-mi-se să citez câteva pasaje:
„Trăiam printre oameni care dispăreau pe lumea cealaltă, în surghiunuri, în lagăre, în iad şi printre oameni care trimiteau în surghiunuri, în lagăre, pe lumea cealaltă, în iad.” şi, peste câteva pagini: „Pe toţi cei pe care îi trimiteau pe lumea cealaltă sau în lagăr, îi socoteau scoşi din viaţă. Nu le trecea prin cap că aceste umbre pot să se scoale şi să-i tragă la răspundere pe groparii lor.”
„Oamenii sovietici atinseseră un înalt grad de orbire psihică şi asta acţiona demoralizator asupra întregii lor structuri psihice.”, şi, peste câteva pagini: „Numai nenorocirea proprie ne-a deschis ochii şi ne-a făcut să semănăm întru câtva a oameni, dar şi asta nu dintr-odată.”, iar mai spre final: „Dar s-a dovedit că au existat oameni care de la bun început şi-au pus ca obiectiv nu doar să supravieţuiască pur şi simplu, ci să devină şi martori.”
„În puşcărie, O.M. a luat cu sine Dante, dar nu l-a cerut în celulă: i s-a spus că o carte care a trecut prin celulă nu mai e scoasă în libertate – era predată bibliotecii puşcăriei.”
„Pentru martiriu, O.M. nu avea nici o atracţie, însă pentru dreptul la viaţă a trebuit să plătească un preţ prea mare.”, căci: „Miza pe stat şi pe minunile lui îi era absolut străină lui Mandelştam. El a înţeles repede ce aduce oamenilor statul de tip nou şi nu şi-a pus speranţa în protecţia lui.”, drept care „a trăit viaţa oamenilor timpului său şi a dus-o până la deznodământul logic.”
Nu în ultimul rând : „…m-am întrebat adesea dacă trebuie să urli când eşti lovit şi călcat în picioare. Şi am hotărât că trebuie să urli. În acest urlet sfâşietor, care nu se ştie de unde răsună în celulele închise ermetic, aproape izolate acustic, sunt concentrate cele din urmă rămăşiţe ale demnităţii umane şi ale încrederii în viaţă. Prin urlet, omul îşi apără dreptul la viaţă, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor şi împotrivire. Dacă nu ţi-a mai rămas nimic altceva, trebuie să urli. Tăcerea este o adevărată crimă împotriva neamului omenesc.”
Urmează imediat un al doilea volum, Speranţă abandonată, de peste 600 de pagini, în care Nadejda Mandelştam luptă pentru posteritatea marelui O.M.
30 mai ’22
