Citind cronica lui Grigore Ureche, este amețitor să vezi masacrele reciproce la care se dedau până spre vremea lui moldovenii și muntenii unii împotriva altora, fără nicio influență exterioară, fără vreun amestec din afară.
Ștefan cel Mare, mai ales, a fost un aprig tăietor de munteni. Putem începe cu una din campaniile de pradă împotriva lui Radu cel Frumos al Valahiei.
Scrie Grigore Ureche:
«Vă léato 6978 (1470), într-acéia vréme intră zavistiia intre Ștefan vodă și intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obicéiul firei omenești de ce are, de acéia poftéște mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au țara și slujitorii săi și au intratu în Țara Muntenească, de au prădat marginea, fevruarie 27 și au ars Brăila în săptămâna albă, marți.»
Apoi:
«Radul vodă pierdu războiul cu multă pagubă de ai săi, că pre toți i-au tăiat și toate steagurile Radului vodă le-au luat și pre mulți vitéji i-au prins vii și pre toți i-au tăiat, numai ce au lăsat vii doi boieri din acei mari, pre Stan logofătul și pre Mircea comisul.»
Un masacru, așadar, Ștefan a executat toți “vitejii valahi” prinși vii, mai puțin doi, lăsați să spună povestea...
Un an mai târziu, în 1472, Ștefan ajunge până la ceea ce astăzi e Bucureștiul, și care atunci era “cetatea Dâmbovița”, dar în timpul nopții Radu fuge din cetate, abandonând steagurile, visteria, ba chiar soția și pe fiica lui. Scrie Ureche:
„Ștefan Vodă au dobândit cetatea Dâmbovița și au intrat întrânsa și au luat pre doamna Radului vodă și pe fiică-sa Voichița a luat-o luiși doamnă și toate avuțiile lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui și petrecu acolo trei zile în veselie ”
După care Radu se întoarce cu oaste turcească și jefuiește Moldova până la Bârlad. Dar și în faimoasa bătălie de la Podul Înalt (1475), cronicarul ne spune că oastea turcească era compusă în mare parte din munteni.
Însă până să ajungă Ștefan să se hăcuiască cu muntenii, tot Grigore Ureche ne mai spusese cum obișnuia să treacă muntele și să prade pe la secui:
«Fiindu Ștefan vodă om războinic și de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vréme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia sa, în anii 6969 (1461) rădicându-să cu toată putérea sa și s-au dus la Ardeal, de au prădat Țara Săcuiască. Nici au avut cine să-i iasă împotrivă, ce după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întors napoi, fără de nici o zminteală.»
Altfel zis, foarte simplu: Ștefan s-a pornit deodată și a prădat Țara Secuiască. A mers cu oastea jefuind dincolo de munte, într-o regiune populată de alt neam, de unde s-a întors la Suceava cu pradă bogată.
Sigur, toată lumea își amintește celebra descriere a lui Grigore Ureche:
Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și degrabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ.
Altfel zis, bea, se îmbăta des și căsăpea pe cine prindea, pe cine avea la îndemână. Ba, cum spune cronicarul, Ștefan mai era și micuț și deloc arătos, ceea ce îl făcea probabil și mai rău. La fel, deși a avut doar trei neveste, numărul ibovnicelor a fost mare, o tăcere pioasă așternându-se în istoriografie peste asta.
Dar expedițiile moldovenești de pradă nu se duceau numai împotriva muntenilor și a secuilor, căci iată ce citim la celălalt mare cronicar, Neculce:
-- "Fiind tătarii din Bugeac duși în oaste la Beci (Viena), s-au coborât Petriceico-voda de la Iași si s-au dus împreună cu cazacii si ardè în Bugeac muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca si punea copiii în pari, și lua bucatele cele tătărești, si aducè la Iași multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nefiindu tătarii acolo, nu avè cine să le stè împotrivă.”
(Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei)
Se vor mai putea citi aici cu profit următoarele:
— Ce era păharul lui Ștefan cel Mare și de ce „farfurie” înseamnă de fapt „Împăratul Chinei”
— Cafea și demografie în Moldova și Valahia
și
— Complexul superiorității resentimentare
În sfârșit, pentru că am văzut că Neculce numea Viena “Beci”:
De ce se numește Viena: Beci?
Românii care nu au noțiuni nici de maghiară nici de sârbă (sau croată) nu știu că în aceste limbi Viena, capitala imperială, se numește: Beci.
Beci, da, ca beciul de sub casă. Bécs în maghiară, Beč în sârbă, numele nu e altceva decât “beci”-ul românesc. Beci era, la origine, termenul care desemna camera comorii, seiful, haznaua, fortăreața sau cetatea în care zăvorăști ce ai mai de preț. Poate însemna și închisoare, de altfel (“la beci”).
E presupus a veni din limba avarilor, năvălitorii turcofoni care ne-au lăsat, cel mai probabil, și termenul de “ban”.
Românii care și-au săpat o groapă sub casă i-au zis “beci” pentru că acolo puteau ascunde ce aveau mai prețios.
Celălalt termen “românesc” pentru beci: pivniță vine din slavă, unde înseamnă locul în care se face sau se păstrează alcoolul/berea = pivo > pivniță.
