E o alegere grea de sens, să scoţi fraza unui dezrădăcinat ca Roberto Bolano, din Detectivii sălbatici, în fruntea cărţii ce-ţi va aduce consacrarea & Premiul Goncourt 2021, Cea mai tainică amintire a oamenilor, Pandora M, 2022 – senegalezul Mohamed Mbougar Sarr (n. 1990) chiar că a dat lovitura cu cel de-al patrulea roman al său (nu că primele trei ar fi trecut neobservate!), „un vast labirint, dar un labirint al omenescului – genealogic, politic, estetic” (Le Monde), dar şi „o carte-lume, care ne ia cu ea la Paris, Dakar, Amsterdam, Buenos Aires (…) şi ne ajută să ne întâlnim cu Borges, Sabato, Gombrowicz” (Télérama).
După ce tânărul scriitor senegalez Diégane Latyr Faye, la începutul naraţiunii bursier la Paris, ia urma lui T.C. Elimane, misteriosul autor al Labirintului neomenescului, publicat la o mică editură pariziană în 1938, nu doar că toată viaţă i se dă peste cap, ci ajunge să cunoască, direct sau din vorbele altora, o mulţime de bărbaţi şi femei ale căror destine au fost marcate, iar unele de-a dreptul spulberate, de acel „Rimbaud negru”, în căutarea căruia pleacă, ghidat de o scriitoare senegaleză mai în vârstă, Marème Siga D („Mama-păianjen”), chiar nepoata (sau, de ce nu? sora mai mică) a acestuia. Iată, în câteva cuvinte, trama unui epos de cca 500 de pagini, din care nu se poate sări nici una, într-atât de densă e ţesătura textului, cu numeroasele-i „noduri” (spre aducere aminte), dar şi „ochiuri” ce lasă mereu să-ţi scape ceva, şi tocmai astfel te prinde şi mai abitir în plasă. (Ierte-mi-se comparaţia – T.C. Elimane-ul lui Mohamed Mbougar Sarr aduce cu Benno von Archimboldi, din saga aceluiaşi Roberto Bolan, 2666; ca şi gigantul din 2666, cel din Cea mai tainică amintire… „nu avea voie să-şi dea drumul, să spună tot, să scape de gânduri printr-o mărturisire”; deloc întâmplător, printre personajele latino-americane ale senegalezului – Borges, Sabato, Gombrowicz, surorile Victoria şi Silvina Ocampo – tocmai numele chilianului e trecut sub tăcere, atât că titlul romanului, cât şi motoul cărţii nu lasă nici un dubiu în acest sens.)
Greu de „prelevat” un singur citat semnificativ pentru a identifica ADN-ul cărţii, şi atunci alegerea mea se opreşte asupra acestui fragment: „Cartea este, aşadar, această ţară? O cunoşti. Este, evident, ţara cărţilor: cărţile citite şi iubite, cărţile citite şi dispreţuite, cărţile pe care visezi să le scrii, cărţile fără însemnătate pe care le-ai uitat şi nici nu mai ştii dacă le vei fi fost deschis într-o zi, cărţile despre care afirmi că le-ai citit, cărţile pe care nu le vei citi niciodată, dar nici nu te-ai despărţi pentru nimic în lume de ele, cărţile care îşi aşteaptă ora într-o noapte răbdătoare, înaintea crepusculului strălucitor al lecturilor din zori”.
Nu în ultimul rând, e de remarcat suculenta traducere din franceză a romanului Labirintul neomenescului – „cartea descoperită de mine departe de aici așa cum descoperi un lucru decisiv, un lucru a cărui importanță provine nu atât din certitudinea că va însemna ceva în viața ta viitoare, cât din intuiția că e important dintotdeauna, chiar dinainte de a-l fi întâlnit, dinainte de a te fi născut, de parcă te-ar fi așteptat și atras spre el” –, datorată lui O. Nimigean, el însuşi poet & romancier de primă mână.
3 octombrie ’22
