De la o vreme eficienţa muncii jurnaliştilor se măsoară în like-uri şi vizualizări. Dacă ai like-uri, eşti bun! Nu ai like-uri şi vizualizări, eşti slab şi e mai bine să te gândeşti la un alt job. Nici nu mai contează ce spui în reportajul tău, are importanţă doar impactul acestuia. E o aberaţie, fireşte, dar am ajuns să trăim într-o lume în care aberaţia a devenit normalitate.
Acum 10-13 ani văzusem un reportaj despre moartea unui om cunoscut. Ni se arăta, în acel reportaj, cum sicriul e coborât în mormânt, ni se arătau feţele pline de suferinţă ale rudelor decedatului, apoi jurnaliştii le luau la întrebări pe aceste rude cărora le ardea atunci de interviuri cum îmi arde mie acum de chimia anorganică. Bun-simţ nu prea era în reportajul acela, dar goana jurnaliştilor după senzaţionalul ieftin şi după rating era mai mult decât vizibilă.
Ei bine, deunăzi o nouă tragedie, a murit cântăreţul Iurie Sadovnic care se pare că s-a sinucis. Şi am văzut un reportaj care începea cu scoaterea cadavrului din scara blocului, bine că era cel puţin acoperit, şi altul în care jurnaliştii îi întrebau pe vecini ce cred despre această sinucidere. Şi nu mai era clar din acele reportaje ce a făcut de-a lungul anilor cântăreţul, ce moştenire ne-a lăsat, ce cred oamenii despre cântecele sale. Accentul era pus pe opiniile altora despre moartea neobişnuită a interpretului. Şi avem de-a face cu aceeaşi goană după senzaţionalul ieftin, după vizualizări.
Sunt jurnalist şi îmi plac colegii de breaslă, fireşte. Dar, dacă aş fi la înmormântarea unei rude, şi aş vedea cum se apropie de mine un coleg cu microfonul în mână, i-aş propune imediat să se întoarcă la redacţie. La fel, dacă aş fi vecinul unui om care s-a sinucis şi la uşa mea ar ciocăni un coleg cu microfonul în mână, i-aş propune imediat să se întoarcă la redacţie. Cred că e limpede de ce.
