Anul 2016, trăit literalmente cu ochii pe calendar, în aşteptarea celor două centenare – Neagu DJUVARA (n. 31 august) şi Mihai ŞORA (n. 7 noiembrie); cu aceeași nerăbdare, anul 2020, cu gândul (bun!) la Valentina RUSU-CIOBANU (n. 20 octombrie). Între timp, tocmai a început numărătoarea inversă – pe 25 ianuarie 2018 pleca Neagu Djuvara; pe 1 noiembrie 2021 se stingea Valentina Rusu-Ciobanu; în 25 februarie 2023, îi vine rândul lui Mihai Șora, probabil cel mai longeviv cărturar al nostru. Am avut marele noroc/privilegiu să-i cunosc pe primii doi, vorbind în câteva rânduri – la Iași, Chișinău, și sigur la București, la Târgul de carte Gaudeamus – cu Neagu Djuvara (fenomenală memorie, y compris a numelor), și cu Mihai Șora, la Iași, pe la sfârșitul anilor 90, și la Paris, după vreun deceniu și mai bine (unde a reluat discuția întreruptă la Iași, cerându-mi poemul pe care-l recitasem la congresul PEN Club); am rămas à tout jamais cu regretul de a nu fi stat niciodată de vorbă cu Valentina Rusu-Ciobanu...
În cele ce urmează, o recitire a (probabil) ultimei cărți purtând numele lui Mihai ȘORA pe copertă publicate de son vivant:
„Privilegiul de a întâlni o mare personalitate” – şi asta în mai multe rânduri! –, acesta-i stindardul sub care şi-a trăit viaţa & şi-a scris opera Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916 – 25 februarie 2023). Bursier al Guvernului francez la Paris (1939), apoi cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (Paris, 1945 – 1948), autor debutând la Gallimard, cu Du dialogue interieur (1947), Mihai Şora are vocaţia prieteniei, după cum depune mărturie într-un dialog televizat cu Mircea Coloşenco, în vara lui 2011, acum redat în formă de carte – Convorbiri cu Mihai Şora, Editura Sfera, 2016.
Nu încape îndoială, Mihai Şora este un multiplu privilegiat, iar marile personalităţi pe care le-a cunoscut se numesc Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi fiindcă – magister dixit – că pe Eugen Ionescu „aşa cum l-am cunoscut eu, în acea perioadă, (…) nu cred să-l fi cunoscut altcineva”, să-l ascultăm: „pe Eugen Ionescu l-am cunoscut (…) înainte de a ne refugia, noi doi am fost bursieri în aceeaşi serie. La Paris, ne împăcam foarte bine, în sensul că eram, într-un fel oarecare, tutorii lui. Eram mai tânăr, dar eram matur. El era mai bătrân, dar era infantil. Era mai copilăros, pe de-o parte. Pe de altă parte, avea spaimele copilăriei. El avea un spirit foarte matur, dar avea o parte de copil, care rămăsese acolo, în străfundul lui…” Soţia lui, „Rodica era o fiinţă mititică, delicată şi foarte puternică. Mai puternică decât Eugen… Ea l-a dominat, sigur că da. L-a dominat, l-a liniştit, l-a (…) făcut să stea vertical.” Şi astfel, Eugen Ionescu „avea o posibilitate, putându-se desfăşura amplu pe hârtie, să se răzbune crunt împotriva rinocerilor care l-au chinuit de-a lungul vieţii”. Ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi, voi cita câte-o frază: despre Mircea Vulcănescu, spune că „era un om care avea instinctul servirii celuilalt”; Petru Comarnescu „s-a dăruit ca ministru de finanţe acestui popor, acestei naţii”; Ştefan „Lupaşcu, un alt român cu un mare impact în cultura filozofică franceză”; cât despre B. Fundoianu, avea „o capacitate de asimilare absolut uluitoare, pentru că era o personalitate într-adevăr extraordinar de puternică, de interesantă, de diversă şi cu o capacitate intelectuală foarte elevată” şi care „completează această trinitate (Eliade – Ionesco – Cioran) într-o figură reprezentativă pentru potenţialul unei culturi”.
În mod cert, anume întâlnirile cu alţii ne definesc; atât că, dintr-acestea, una singură se-ntoarce într-o „deschidere spre celălalt care e totală, o capacitate de absorbţie nemaipomenită şi totuşi o păstrare a propriei personalităţi” – ziua de azi stă mărturie în acest sens.
* * * * * * * * *
(Mai jos, vă propun un fragment din articolul semnat de Corin Braga, pentru Dicționarul Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu)
Mihai ȘORA, Student al Facultății de Litere din București (1934-1938). În 1939 pleacă în Franța cu o bursă a Guvernului francez. Student în filozofie la Sorbona (1939-1940) și apoi, refugiat din cauza ocupației germane, la Universitatea din Grenoble (1940-1945), unde pregătește o teză de doctorat asupra lui Blaise Pascal sub conducerea lui Jacques Chevalier și Aimé Forest. În 1945 este numit cercetător stagiar la C.N.R.S., secția Filozofie. În 1948 se întoarce în țară și este constrâns să rămână. Lucrează ca funcționar la serviciul de presă al Ministerului de Externe (1948-1950), șef al redacției de literatură a Editurii în Limbi Străine de pe lângă Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-șef al compartimentului “Moștenirea literară” al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (E. S. P. L. A.), unde inițiază seriile “Biblioteca pentru toți”, “Scriitori români” și altele (1954-1969), șef al serviciului Biblioteci din Ministerul Învățământului (1970-1977), de unde se pensionează. Debutează editorial la Editura Gallimard, în Franța, cu Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie métaphysique (1947). Editura mai anunța două volume, Unité et pluralité. Notes pour une métaphysique de l’ “ens creatum” și La Notion de la Grâce chez Pascal. Essai de morphologie du théocentrisme, ale căror manuscrise s-au pierdut. Peste mai bine de trei decenii, redebutează în țară cu volumul Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1979). După mai multe “interdicții de semnătură”, publică A fi, a face, a avea (1985) și pregătește manuscrisul volumului Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat. A tradus din franceză Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, și Jean-Paul Sartre, Cu ușile închise. A publicat numeroase articole, eseuri și interviuri. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul din 1979. În totul, avem de a face cu o figură singulară în filosofia românească. Încadrabil, ca vârstă, în generația lui Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Țuțea, Șora a luat un traseu filosofic divergent față de aceștia. În timp ce discipolii lui Nae Ionescu se lăsau fascinați de un (neo)iraționalism cu mesaj mesianic, el s-a format la școala franceză, fiind probabil singurul și în orice caz cel mai autentic existențialist român. Pe linia lui Descartes, Husserl, Heidegger, Sartre, el dezvoltă o viziune existențialistă, folosind o metodă fenomenologică. Raportat la fenomenologia occidentală, el ocupă o poziție de sinteză: pe de o parte, ontologia și antropologia sa se aliniază existențialismului creștin, convergând spre o poziție neotomistă, ce recuperează în registru modern concepte ale filosofiei patristice și scolastice; de cealaltă parte, etica și politica sa sunt influențate, în perioada de început, de existențialismul ateu, chiar marxizant, al unui Sartre, pentru ca mai târziu să ia distanță față de acesta și să elaboreze o morală și o politică a persoanei și dialogului, în sensul filosofiei lui Martin Buber și Emanuel Levinas.
Cărțile lui Șora se subordonează unui proiect sistemic. S-a spus despre ele că ar reprezenta segmentele unui întreg: Despre dialogul interior construiește o ontologie, A fi, a face, a avea - o etică, Sarea pământului - o estetică, iar Eu & tu & el & ea… - o filosofie politică. În fapt, așa cum remarcă Sorin Antohi, toate temele se regăsesc deja în prima carte, adevărată “sinteză anticipativă”, din care germinează apoi, printr-o mișcare radială de învăluire, toate ramificațiile ulterioare. Această structură organică, de tip arborescent, nu este
întâmplătoare. Ea nu este doar o convenție stilistică (de la Nietzsche la Cioran, abordarea sistematică a fost abandonată în favoarea unei topici libere, mai apte să surprindă întorsăturile unei gândiri care a renunțat la farul rațiunii pure și urmează fulgurările intuiției și introspecției abisale), ci se subordonează unei metode precise: logica circulară. Deși folosește uneori chiar notații matematice (care nu au însă un rol instrumental, în sensul unei logici formalizate, ci mai degrabă unul ordonator, de dispunere structurată a propriilor idei), Șora deplânge insuficiența logicii cantitative, de tip “additiv”, pe care o consideră aplicabilă exclusiv exteriorității, adică relațiilor între quiddități, și îi preferă o logică a calității, ce se aplică relațiilor de interioritate dintre nivelele potențelor și manifestărilor existențiale. Cum interdeterminările acestor nivele alcătuiesc un “infinit de compenetrație”, logica care încearcă să le formalizeze nu poate opera în categorii binare, bazate pe axioma terțului exclus, ci are nevoie de categorii circulare, care surprind “tensiunea paradoxului”. Din acest punct de vedere, Șora intră în linia logicilor non-aristotelice, elaborate de Alfred Korzybski, O. L. Reiser sau Paulette Février. În tradiția românească, logica circulară a interiorității consună cu antinomia transfigurată a lui Lucian Blaga, cu logica dinamică a contradictoriului a lui Ștefan Lupașcu și cu teoria recesivității a lui Mircea Florian. Nu știu dacă volumul pierdut “Unité et pluralité”, care explicita ontologia lui Șora, avea o desfășurare sistematică, dar volumele ulterioare, care se hrănesc din această viziune, nu își propun să trateze secvențial domeniu după domeniu, ci, profitând de liniile unei arhitectonici devenite invizibile, totuși prezente, se apleacă asupra unei secvențe sau alta, urmând volutele unor asociații circulare.
