Răţuşca urâtă, oaia neagră, ciuca bătăilor etc. – cine nu s-a ciocnit cu fenomenul bullying-ului încă din copilărie, fie ca victimă, fie îngroşând rândurile agresorilor? (Împăratul muştelor nu-i despre asta, şi încă – la modul paroxistic?!) „Cu o fină profunzime psihologică, uimitoare sensibilitate şi o înţelegere plină de compasiune”, nipona Mieko Kawakami (n. 1976) „îl poartă hotărât pe cititor în explorarea abisului unui comportament dezumanizat” (Publishers Weekly) în romanul Heaven, Litera, 2022 – de citit în familie, dar şi în clasă, ca un soi de terapie de grup.
„Nu voiam să ştie ce mi se întâmplă la şcoală. (…) Ştiam că dacă le-aş fi spus adevărul, [părinţii] nu ar mai fi vrut să aibă de-a face cu mine. Dacă le-aş fi spus că sunt agresat, totul s-ar fi terminat pentru mine”, îşi spune Chioru’, băiatul de 14 ani ce suferă de strabism, dar mai ales de pe urma agresiunii fizice şi morale ale colegilor de clasă, în frunte cu Ninomiya, iar după ce aceştia joacă „fotbal cu ţeastă de om” – altfel spus îmbrăcându-i-se pe cap o minge în care să se tragă şuturi; secvenţa e memorabilă: „O secundă mai târziu, cerul s-a crăpat, şi un fascicul de lumină a scăpărat în faţa ochilor mei, ca o flacără. M-am izbit cu toată greutatea pe podea, unde am rămas întins pe spate şi mi s-a tăiat răsuflarea” –, decizia e ca şi luată: „M-am gândit să mă sinucid. (…) Suicidul nu mai era ceva ce se întâmpla unor necunoscuţi. Puteam s-o fac şi eu…” Ceea ce-l opreşte totuşi e ataşamentul unei colege de clasă, Kojima, poreclită Putoarea (fata-i va explica de ce nu se spală), şi ea victimă a unor umilinţe care mai de care mai înjositoare, şi care le face faţă cu stoicism, mai şi „teoretizându-le” într-un fel: „Nu, nu de asta îi lăsăm să ne bată. Nu pentru că suntem slabi. Nu e vorba doar că le ascultăm ordinele. Le permitem. Ştim amândoi prea bine ce ne fac. Vedem ce ne fac şi le permitem. Eu nu cred că asta se cheamă slăbiciune. E mai degrabă forţă”. Acum imaginaţie-vă reacţia colegilor dezlănţuiţi – băieţi şi fete, deopotrivă –când descoperă această solidaritate dintre victime, pe care Chioru’ şi Putoarea o vor plăti scump: prinşi în parc, gaşca lui Ninomiya vor să-i pună să facă sex, altfel spus s-o violeze, de faţă cu ei – citez doar începutul scenei: „– OK, Chiorule. Dezbrac-o pe Kojima, mi-a ordonat Ninomiya. Îmi place să văd rezultate concrete. Şi le vreau acum. Mă auzi? N-ai de ales. Fă ce-ţi spun. Acum” –, iar lucrurile scapă de sub control…
Mă întreb, fără să ştiu răspunsul, câtă tărie de caracter – sau, poate, autoamăgire? – răzbate din cuvintele fetei (adevărat, rostite înainte de scena din parc): „O facem şi pentru ceilalţi colegi, chiar dacă ei nu-şi dau seama de asta. Dar nu contează. Tot ce contează e că tu şi eu înţelegem asta. Ştim asta. Ştim că, într-un fel, să trăieşti cu această slăbiciune, să o accepţi pe deplin, este cea mai mare forţă din întreaga lume. O facem pentru toţi cei care sunt slabi, oriunde s-ar afla, în numele adevăratei forţe ce zace în noi. Îndurăm tot ce ni se face, toate abuzurile la care suntem supuşi, ca să ne ridicăm deasupra lor. O facem pentru oamenii care ştiu cât de important este să nu uiţi să te ridici”. O ridicare la putere, prin forţa spiritului, romanul niponei Mieko Kawakami.
20 februarie ’23
