După ce au zăbovit săptămâni întregi în largul coastei siriene, două cargoboturi rusești au acostat în portul Tartus (Siria), cu misiunea ingrată de a demonta unul dintre cele mai mari succese de politică externă ale Kremlinului de la căderea Uniunii Sovietice până acum.
Cele două nave – Sparta și Sparta II – au ajuns la Tartus pe 22 ianuarie. Acolo, timp de câteva săptămâni, lăzi cu muniție, sute de piese de artilerie grea și vehicule militare erau păzite de soldați ruși. E marfa pe care cele două nave trebuie să o transporte.
În ziua în care au acostat cele două vase, noul guvern sirian a reziliat oficial un contract de închiriere pe 49 de ani.
Navele, care au primit acces în port după o așteptare lungă, vor transporta o parte din echipamentul militar rusesc din Siria.
Întrebarea este: încotro?
Un număr din ce în ce mai mare de experți spun că destinația ar putea fi o zonă a Libiei controlată de soldați, fapt care ar permite Moscovei să-și mențină o prezență importantă în regiune și, de asemenea, să aibă o punte către operațiuni mai obscure în Africa.
Sudanul este, și el, o posibilitate. La fel și Algeria.
Indiferent de destinație, dispariția prezenței militare a Rusiei din Siria dă peste cap calculele pentru regiune.
„Este o problemă logistică destul de semnificativă pe termen scurt, dar poate mai puțin pe termen mediu”, crede Sidharth Kaushal, cercetător principal la Royal United Services Institute, un think tank londonez.
„Majoritatea opțiunilor din Libia... nu dispun de instalații navale preexistente semnificative și o mare parte din infrastructura existentă a suferit daune de război. Rușii ar construi probabil de la zero”.
Mai e ceva problematic: accesul Rusiei la Marea Neagră este limitat de un tratat vechi de un secol care restricționează anumite tranzite militare prin Strâmtoarea Bosfor din Turcia.
Și, în timp ce flota de submarine a Rusiei este încă considerată o forță formidabilă, flota sa de suprafață este văzută din ce în ce mai mult ca o flotilă ruginită, predispusă la defecțiuni.
„Este posibil ca, pe termen scurt, [Marina rusă] să încerce să mențină un fel de prezență în estul Mediteranei, fie și numai ca un exercițiu de salvare a aparențelor pentru a arăta că, oricum, nu aveau nevoie de Tartus”, afirmă Mike Plunkett, analist naval principal la Janes', grup britanic de cercetare în domeniul securității.
„Cu toate acestea, dacă presupunem că Marea Neagră rămâne, în viitorul previzibil, inaccesibilă navelor de război rusești, atunci este foarte probabil ca o prezență rusă permanentă în Marea Mediterană să devină rapid nesustenabilă și să trebuiască să fie abandonată în favoarea unor sarcini cu prioritate mai mare”, adaugă el.
Apele siriene
În decembrie 2017, în momentul în care președintele rus Vladimir Putin a făcut o vizită neanunțată în Siria, aceasta a fost descrisă ca fiind momentul lui de „misiune îndeplinită” – se întâmpla la doi ani după ce Moscova trimisese soldați în Siria pentru a susține eforturile militare ale președintelui de atunci, Bashar al-Assad.
Folosind Tartus și baza aeriană Hmeimim, aflată la aproximativ 60 de kilometri de coastă, forțele ruse au ajutat forțele aeriene siriene să distrugă porțiuni din orașele din Siria, provocând numeroase victime în rândul civililor și punând pe fugă mai multe grupuri de rebeli.
„Siria a fost salvată ca stat suveran și independent, refugiații se întorc acasă și au fost create condițiile pentru o soluționare politică sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite”, a anunțat Putin la acel moment.
Intervenția rusă a întors sorții în favoarea lui Assad.
Însă Moscova a pierdut Siria din vedere câțiva ani mai târziu, când a decis să lanseze un război total în Ucraina.
Această invazie, care intră în curând în al patrulea an, continuă să atragă resurse militare și umane masive – făcând din Siria o prioritate de rang inferior.
Luna trecută, rebelii sirieni, conduși de organizația Hayat Tahrir al-Sham sau HTS, desemnată teroristă de SUA, au pătruns în Damasc, făcându-i pe Assad și familia sa să fugă la Moscova.
Ca și alte grupări rebele, HTS nu a apreciat deloc prezența Rusiei și distrugerea unor părți ale țării. Un flux constant de avioane cargo de transport greu a început să decoleze de pe teritoriul rus, pentru a transporta unele echipamente acasă.
Dar chiar și în timp ce armamentul greu era strâns la Tartus, întrebarea dacă Rusia va menține o anumită prezență în țară era neclară. Pe 22 ianuarie, apăruseră deja mai multe informații că noul guvern sirian ar fi anulat contractul de închiriere a portului de către Rusia.
Cele două nave Sparta – nave civile operate de Oboronlogistika, o companie de transport maritim legată de Ministerul rus al Apărării – au fost văzute sosind la Tartus în aceeași zi, după săptămâni petrecute în largul coastei siriene.
Alte două nave militare – Ivan Gren și Aleksandr Otrakovsky – nave amfibii capabile să manipuleze armament greu fără a avea nevoie de macarale portante, rămân în larg.
„De ce a așteptat HTS atât de mult pentru a le forța să plece?”, se întreabă Plunkett.
„A fost vreo încercare de a ajunge la o înțelegere prin care rușii să poată rămâne? Cred că ar fi foarte greu pentru mulți în Siria, având în vedere toate lucrurile la care rușii au fost complici pe parcursul războiului.”
„Poporul sirian ar fi fost greu de convins să-i accepte pe ruși la Tartus și Hmeimim... deoarece rușii au ajutat la distrugerea unor orașe precum Alep prin intermediul acestor baze”, afirmă Kaushal.
Legătura cu Africa
Pentru moment, Rusia nu pare să renunțe complet la regiune.
Marina rusă „ar putea susține o prezență în Mediterană prin desfășurări ale flotelor nordică sau baltică sau chiar ale flotei din Pacific, dar acest lucru ar consuma foarte multe resurse și timp”, declară Nick Childs, senior fellow la Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra.
„Speranțele Rusiei privind un fel de facilitate navală în Sudan par, de asemenea, să fie blocate și, din nou, ar fi de o utilitate limitată în comparație cu Tartus”, a spus el.
Dar, fără acces la un port în regiune, Rusia ar trebui să se bazeze exclusiv pe transportul aerian de mărfuri, care este incapabil să gestioneze volumul de echipamente grele necesare pentru o prezență militară serioasă.
Din acest motiv, un port libian – Tobruk, de exemplu – ar putea fi cea mai probabilă destinație.
Moscova a avut o prezență obscură în regiunile estice ale Libiei, care sunt controlate de războinicul rebel Khalifa Haftar.
Renumita companie de mercenari Wagner, acum dispărută, l-a sprijinit pe Haftar în lupta sa împotriva unui guvern susținut de ONU în 2019.
Nu este clar cât de mare este prezența mercenarilor ruși acolo; dar un înalt oficial rus din domeniul apărării s-a întâlnit cu Haftar la Cairo anul trecut.
Însă chiar dacă rușii obțin accesul la Tobruk, experții spun că va fi nevoie de investiții substanțiale pentru a construi instalațiile portuare care să găzduiască nave militare mai mari.
Lipsa unei baze sau a unui port sigur în regiune va îngreuna, de asemenea, operațiunile Rusiei în țările africane, precum Mali sau Republica Centrafricană.
„În concluzie, pe scurt: Pierderea Tartusului va însemna probabil sfârșitul unei prezențe ruse permanente în estul Mediteranei, cel puțin până când Marea Neagră va redeveni accesibilă”, afirmă Kaushal.
Articol publicat inițial pe rferl.org și preluat de la Europa Liberă România.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-t
