Autoare a cinci romane, publicate în răstimpul a patruzeci de ani, între 1980 şi 2020, cel de-al doilea, Galaad, Litera, 2023 (ediţia originală: Gilead, 2004), distins cu Pulitzer Prize şi National Book Critics Circle Award, prozatoarea şi eseista americană Marilynne Robinson (n. 1943) nu doar că împrumută vocea unui preot în vârstă ce-i scrie o lungă misivă fiului său de şapte ani, pentru când va creşte mare, dar şi o face „cu înţelepciune, cu grijă şi tenacitate (…)”, reuşind „să surprindă miracolul existenţei înseşi” (Los Angeles Times Books Review). (Nu-i bai că femeile n-au dreptul să oficieze slujba şi să intre în altar, de vreme ce pătrund în sufletul unui slujitor al cultului, devenind purtătoare de cuvânt ale credinţei!)
Aşadar, o Epistolă de peste 300 de pagini, în care spovedania bătrânului pastor John Ames – fiu şi nepot de preot, numindu-se şi ei John Ames, numele şi vocaţia transmiţându-se din tată-n fiu – ce-şi simte apropiindu-se sfârşitul se întoarce, rând pe rând, în pagini de istorie americană (a războiului civil, în care bunicul John Ames luptă în armata unionistă pentru abolirea sclaviei, pierzându-şi un ochi), dar şi în numeroase digresiuni pe teme etice, morale, filosofice, totul rostit pe-un ton calm, confesiv, fără patetism, literalmente cu sufletul la gură:
„În timp ce tu citeşti aceste rânduri, eu sunt neperisabil, într-un fel mai viu decât am fost vreodată, în puterea tinereţii mele, cu cei dragi alături de mine. Tu citeşti visurile unui bătrân plin de griji şi confuz, iar eu sunt viu într-o lumină mai bună decât oricare dintre visurile mele – cu toate acestea, neaşteptându-te pe tine, pentru că vreau ca fiinţa ta perisabilă să trăiască multă vreme şi să iubească această lume perisabilă, care, cumva, îmi închipui că-mi va lipsi foarte tare…” (Ceva mai încolo, această frază teribilă, tocmai prin firescul cu care-i spusă: „Desigur, există destulă vină în orice viaţă, oricât de bine trăită…”)
Din ceea ce s-ar numi discuţii teologice, m-a binedispus acest dialog dintre John Ames şi Boughton, şi el pastor: „Ce crezi că ai face dacă ai vedea un înger? Eu îţi spun ce aş face: de frică, aş lua-o la fugă! Dragul de Boughton a râs şi mi-a spus: – Ei bine, încă aş mai vrea să văd un înger”, dar cel mai adânc m-a emoţionat scena botezului unor pisoiaşi, revăzută acum cu ochii minţii:
„Ani de zile ne-am întrebat ce le-am făcut, din punct de vedere cosmic. (…) Există o anumită realitate în binecuvântare, aşa consider eu botezul a fi, în primul rând. Nu întăreşte sacralitatea, dar o afirmă şi există o anumită putere în acest act. Am simţit-o trecând prin mine, ca să spun aşa. Ai senzaţia că într-adevăr cunoşti o fiinţă, adică într-adevăr îi simţi viaţa misterioasă şi propria ta viaţă misterioasă în acelaşi timp”.
Închei cu această fraza, care-i un fel de replică laică la „pâinea noastră…” din Tatăl nostru –, iat-o: „Înainte, niciodată în viaţa mea nu mă întrebasem unde voi bea următoarea gură de apă, şi mi se pare o binecuvântare faptul că de atunci nu am mai avut grija asta”.
26 iunie ’23
