Nimeni nu cunoaşte, la noi, mai bine literatura fantasy ca Marcel Gherman, el însuşi autor SF (Cartea viselor, 2011; Cer albastru deasupra Arcadiei, 2014; Universuri paralele, 2017), dar şi un împătimit cititor & hermeneut al acesteia, după cum o demonstrează recentul său volum de eseuri Mireasa Centaurului, Arc, 2020.
Eu unul, m-am văzut silit să iau notiţe, ca la şcoală, spre a-mi împrospăta cunoştinţele & lecturile într-un gen pe care nu l-am prea frecventat nici măcar în adolescenţă. Abia acum, citind cele două eseuri panoramice – „Geografia lumilor imaginare în literatura fantasy” (pag. 28-88) şi „Hypnos şi Morfeu” (pag. 89-153) –, îmi dau seama CÂT am pierdut. În plus, erudiţia eseistului este dublată de o viziune proprie a fenomenului: „În anumite formule de scriitură, prozele fantastice se pot dispensa în egală măsură de intrigă şi conflict, de elementul parabolic şi de cel al fabulei povăţuitoare, renunţând la dezvoltarea personajelor şi luând mai curând forme similare exerciţiilor de meditaţie şi vizualizare indiene, ale călătoriilor vizionare în grădini secrete şi în tărâmuri astrale ale lui Buddha Amitabha. Sau, ca să rămânem sincronizaţi cu noile inovaţii din secolul XXI, se pot asemăna cu nişte zboruri cibernautice săvârşite cu o cască de realitate virtuală model Oculus Rift”, fapt remarcat şi de Vitalie Ciobanu, pe coperta a 4-a: „Naraţiunile lui Marcel Gherman îmbină cu mult har mitologia antică, realismul magic, universul jocurilor de calculator, virtualul elaborărilor digitale”.
Să nu se creadă că lumile imaginare constituie singura preocupare a lui Marcel Gherman, departe de aceasta – „Putere şi cenzură”, „Despre identitate”, „Proiecte transumaniste în secolul distopiilor” ş.a. sunt doar câteva eseuri ce atestă deschiderea scriitorului spre temele „la zi”, iar din interviul plasat pe final, reţin această adevărată profesiunea de credinţă: „Toată viaţa mea adultă de până acum am încercat să evadez din acest cadru restrictiv şi să-mi aflu refugiu în forme culturale de alternativă, oricare ar fi acestea. Dacă inteligenţa şi condiţia de gentilom se identifică cu îngâmfarea şi infatuarea, atunci prefer oricând să fiu un prost şi o haimana”.
Altfel spus, dacă-i adevărat – şi este !!! – că „valoarea unui autor creşte proporţional cu capacitatea sa de a se depersonaliza, de a-şi depăşi egoul şi de a inventa personaje, situaţii şi voci narative insolite”, se poate afirma că Marcel Gherman tocmai s-a depăşit pe sine în acest volum de eseuri.
14 septembrie ’20
