„…încerc să scriu despre viaţă numai prin prisma experienţelor vecine cu moartea”, astfel se poate rezuma, cu cuvintele autoarei, cartea irlandezei Maggie O’Farrell (n. 1972) Exist, exist, exist, Pandora M, 2023 – „o carte a intimităţii [care] ne arată ce înseamnă să fii viu şi vulnerabil, să înţelegi o realitate în aparenţă imposibil de pătruns, aceea a morţii” (The Rumpus). Altminteri, titlul vine din Clopotul de sticlă, romanul americanei Sylvia Plath – emoţionant, dar şi polemic, gestul irlandezei, de a scoate în faţă cuvintele celei care-şi va pune capăt zilelor după ce că a dat naştere la doi copii; or, Maggie se bate pentru viaţă, încă din primii ani, iar de la un moment – şi pentru viaţa copiilor săi.
Sunt 17 secvenţe purtând fiecare un titlu şi, în paranteză, un an – Cap (1974), Cerebel (1980), Plămâni (1988) etc. –, inserate într-o altă logică decât cea strict cronologică (primul text, Gât (1990) vorbeşte despre iminenta unui viol de care fata de 18 ani scapă la mustaţă, mai puţin o altă fată al cărei corp neînsufleţit va fi găsit peste câteva zile), gravitând în jurul unui fapt care-i putea deveni fatal – că-i de accident, boală, avort provocat, cezariană ş.a.m.d. –, revăzute acum cu ochii minţii, tot atâtea cicatrice (unele, încă nevindecate) transformându-se în rânduri de carte. Uluitoare, puterea romancierei de a transforma o posibilă autopsie – căci ar fi putut să moară de cel puţin 16 ori (doar ultimul text – Fiică (În prezent) – e despre fiică-sa, suferind de anafilaxie) – în vivisecţie, iar odată cu fiecare experienţă şi înţelegerea condiţiei umane: „Am ştiut în clipa aceea şi, poate, pentru prima oară, că într-o zi voi muri, că la un moment dat nu va mai rămâne nimic din mine, din mănuşile mele, din respiraţia mea, din cârlionţii şi căciula mea. (…) Mi se părea că moartea mea stă lângă mine, ca un om” (Plămâni, 2000)). Într-un alt text, Cerebel (1980), citim: „Când eşti copil, nimeni nu-ţi spune că o să mori. Trebuie să-ţi dai seama singur”; or, fetiţa (cu encefalită!) imobilizată la pat tocmai aude „Paşi, vocea melodioasă a unui copil, un zgomot ritmic, ca acela al unei jucării trase pe linoleum”, căruia „asistenta îi spune să tacă: – Şşş, zice ea. E o fetiţă pe moarte aici”.
Pe mine unul lectura cărţii m-a marcat (dat fiind că, la rându-mi, am scris despre cele trei-patru întâmplări din frageda copilărie care puteau să mă coste viaţa); şi ce împlinire, să poţi nota – la peste patru decenii de la petrecerea unor evenimente groaznice – aceste rânduri, cu valoare de Credo: „Faptul că am fost atât de aproape de moarte în copilărie şi că am revenit la viaţă mi-a imprimat multă vreme o nesăbuinţă, o atitudine nepăsătoare sau chiar nebunească faţă de risc. (…) Nu era vorba că nu puneam mare preţ pe viaţa mea, ci mai degrabă că aveam o dorinţă nestăvilită de a încerca să experimentez tot ce avea ea de oferit. (…) Ideea că eram norocoasă să trăiesc, că atât de uşor ar fi putut să fie altfel mi-a schimbat felul de a gândi.” Altfel spus: gândesc deci… memento mori!
11 septembrie ’23
