Em. Galaicu-Păun: Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar La Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăit și Dvs. o astfel de întâmplare ? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiți.
Constantin Cheianu: Ești nespus de generos – deși aș fi mai tentat să spun „sarcastic” – cu spațiul din care provenim cu tine, dacă admiți ca aici ar fi putut să se producă întâlniri magice de genul celei pe care o evoci. Aici, unde secolul XX s-a derulat, ca și predecesorul său, sub același slogan al lui Heliade Rădulescu: „Scrieți, băieți, numai scrieți”, pe care comunismul, paradoxal, a știut să-l speculeze cu succes în interesul său. Aici, unde mediocritatea nu a dus deloc lipsă de „spirite tutelare”, unele supraviețuitoare din interbelic. Din fericire, două-trei talente autentice au salvat obrazul literaturii basarabene.
Altminteri, mi se pare extrem de important ce se conține în întrebarea ta, într-atât de important încât aș fi înclinat să cred că Valéry nu ar fi devenit Valéry dacă nu ar fi avut acea întâlnire cu Mallarmé, dar probabil nu am dreptate. Nu greșesc însă în ceea ce mă privește. Dacă aș compara autorii cu niște arbori, aș spune că unii, odată plantați, au atâtea puteri și energii interioare, încât nu le mai trebuie nimic pentru a se dezvolta și a ajunge niște copaci măreți și viguroși, în timp ce alții, mai delicați, mai fragili, dacă nu sunt tratați cu o grijă specială, cu apă din belșug și cu fertilizanți, fie se usucă, fie ajung niște copăcei chirciți, încovoiați, care rodesc mere pădurețe. Întâlnirea despre care vorbești îmi place să o privesc anume ca pe un astfel de „fertilizant” în cazul geniului lui Paul Valéry.
Mă tem că eu unul nu am avut cum să am o astfel de șansă; am fost îndrăgostit, de la distanță, de scrisul lui Albert Camus, al lui Louis-Ferdinand Céline, am încercat să-i imit și, probabil, faptul că nu i-am întâlnit niciodată pe viu mi-a dat, la un moment, tupeul să cred că nu scriu mai prost decât ei.
Totuși, nu pot să afirm că mi-a lipsit cu desăvârșire norocul în acest sens, am avut parte de o întâlnire și o prietenie care nu știu cât de mult mi-a dat în materie de scris, dar în mod sigur m-a învățat să-mi tratez și scrisul, și persoana cu o sănătoasă luciditate și un revigorant scepticism – lucru care sper că se vede și în aceste rânduri. Vorbesc despre regretata eseistă Valentina Tăzlăuanu, care, deși nu a scris literatură, avea un gust literar rar întâlnit la noi și lecturi mult mai vaste decât majoritatea zdrobitoare a membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova. Eu nu m-am blocat pentru două decenii ca Valéry, dar preţ de un an precis am amuțit, după ce i-am arătat doamnei Tăzlăuanu primul meu roman, iar ea mi l-a analizat cu atâta pertinență și detașare, încât la un moment dat mi s-a părut scris de un altcineva, cu care vai! mi-a fost atât de rușine să mă confund. Pornind de aici, aș spune că rolul unor astfel de întâmplări este de a te ajuta să te întâlnești cu tine însuți, cel adevărat, cel plin de defecte, şi nu cu mitul pe care și-l construiește fiecare dintre noi despre sine.
Mi-am revenit cu greu peste vreun an după acest episod și încet-încet am rescris paginile pe care i le arătasem doamnei Tăzlăuanu. Totuși, pentru a ajunge să devină cartea Totul despre mine! și să ia premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, a mai fost nevoie și de mâna ta de redactor.
Em. Galaicu-Păun: Acum, că sunteți unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spuneți dacă ați avut șansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte –, pe cine dintre autori ați fi vrut să-l vedeți pe post de „tânărul Paul Valéry” ?
Constantin Cheianu: Nu, nu m-a căutat nimeni și nici nu cred că a fost cazul. Autorii care se lansează astăzi sunt mult mai copți decât eram noi la debut, ei stăpânesc mai bine limba română, ei au văzut și au citit mai mult decât noi, ei sunt la zi cu tot ce se scrie astăzi în lume și comunică cu autori și literaturi de peste tot, iar mai presus de orice ei se bucură de marele dar al LIBERTĂȚII. Sunt atât de diferiți și scriu atât de altfel decât noi, încât atunci când se întâmplă să citesc volumul câte unuia dintre ei, îmi pierd criteriile și nu îmi mai pot da seama dacă am în față o carte bună ori una doar bine scrisă.
În ce mă privește, mă tem că sunt un ins prea marcat de îndoieli privind propriul scris, ca să le pot livra altora certitudini. Cel mult ce l-aș putea învăța pe cineva ar fi certitudinea îndoielii.
* * * * * * * * *
Constantin Cheianu (n. 21 septembrie 1959, Trușeni) a absolvit cursurile Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (1982) și cursurile de arta actorului la Institutul de Arte din Chișinău (actuala Academie de Muzică, Teatru și Arte Plastice), clasa Veniamin Apostol.
A fost redactor cultural, cronicar teatral, secretar literar, șef de departament la Uniunea Teatrală și la Ministerul Culturii al RM, editorialist, autor și prezentator TV. Între 1983-2010 a publicat sute de articole și texte de comentariu cultural și politic. Între 1998-2016 a fost reprezentantul Republicii Moldova la Festivalul de Teatru Bienală de Dramaturgie Contemporană „Neue stucke aus Europa” din Bonn și Wiesbaden (Germania). Din 2010, este autorul și prezentatorul unei emisiuni de satiră politică la JURNAL TV. Membru al PEN Club Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Uniunii Teatrale din Moldova.
A obținut mai multe premii literare și teatrale, dintre care amintim Premiul Ministerului Culturii pentru cea mai bună piesă a anului (1995, 1998), Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998), Premiul pentru cel mai bun spectacol al Festivalului Național de Teatru (pentru spectacolul după piesa Plasatoarele, 1998), Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999), Premiul Uniunii Teatrale din Moldova pentru cel mai bun spectacol al anului după piesa Țara asta a uitat de noi (2012), Premiul „Constantin Stere” al Ministerului Culturii (2022), Marele Premiul al Festivalului de Monodramă „Albamono” din Albania pentru spectacolul după piesa Adi (2022), Premiul Național al Republicii Moldova (2022).
A publicat volumele: Hotel California, proză scurtă, Cartier, Chișinău, 2021; Dependența, roman, Cartier, Chișinău, 2019; Ultima amantă a lui Cioran, roman, Cartier, Chișinău, 2018; Chișinău, 7 aprilie. Teatru Document, piese, volum colectiv, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București 2010; Sex & Perestroika, roman, Cartier, Chișinău, 2009; Dramaturgi basarabeni de astăzi, volum colectiv, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2008; În container, piesă, Cartier, Chișinău, 2007; Patru texte, patru autori, volum colectiv bilingv român-englez, Arc, Chișinău, 2000; Totul despre mine! roman, Cartier, Chișinău, 1999; Cel-Care-Aduce-Răzbunarea, piesă, Arc, Chișinău, 1999; Luministul, piesă, Arc, Chișinău, 1998.
Piesele sale au fost traduse ori montate în Germania, Ucraina, Italia, Rusia. Referințele științifice și critice la creația sa cuprind peste o sută de texte publicate în volume și reviste din țară și din străinătate.
