Din zorii tranziţiei cetăţenii din RM se uită la scena politică autohtonă cu ochi mari, încercînd să-şi găsească politicienii potriviţi, politicienii care să le facă o viaţă frumoasă. Pe scenă se perindă cu o viteză năucitoare tot soiul de protagonişti care aruncă în mase sloganuri încîntătoare. Şi oamenii mizează ba pe unul, ba pe altul. Se apucă de poala unui politician cu speranţa că acela va făuri un viitor luminos. Ei bine, mulţi cetăţeni au fost înşelaţi în aşteptările lor, mulţi au fost decepţionaţi de contrastul vizibil dintre vorbele şi acţiunile politicienilor aleşi.
Există un soi de naivitate sau credulitate care-i joacă festa mereu cetăţeanului moldovean. El vrea ca politicianul pe care îl alege să muncească pentru binele oamenilor şi face din acest politician un fetiş. Îl laudă, îl priveşte cu admiraţie şi le spune altor concetăţeni că anume politicianul cu pricina e cel care ne va aduce fericirea. Poziţia cetăţeanului e pasivă. E un soi de expectativă care de multe ori conţine adularea. Eu l-am ales şi el va făuri! Va făuri pentru că e mai bun decît alţii! Ei bine, cei aleşi nu prea făuresc nimic. Îi cam doare-n cot de speranţele poporului. Ei au alte probleme de soluţionat. Şi cam ar trebui, după atîtea decepţii, să-şi mai schimbe comportamentul cetăţeanul credul, să se mai lepede de credulitate.
Ce vreau să spun? Vreau să zic iată ce. Cetăţeanul, dacă vrea să lucreze pentru el politicienii, trebuie mereu să se afle într-un soi de confruntare cu cei de la putere. Mai cu seamă în RM. Adulaţia, contemplaţia duioasă nu vor genera nimic bun. Nu există politicieni „de-ai noştri”. Există politicieni indiferenţi şi politicieni pe care îi obligi să facă ceva pentru tine. Dacă poţi să-i obligi.
