Trebuie să încep prin a spune că mi-am văzut pentru prima oară numele tipărit – cu litere rusești, se înțelege – sub două poezioare publicate de Scânteia leninistă, în nr. 6/1973, așadar acum jumătate de veac! Și abia după proclamarea Independenței Republicii Moldova, pe o carte de-a mea, scris românește: Levitații deasupra hăului, Hyperion, 1991. (Abece-Dor apărea, vai! cu chirilice, în primăvara lui 1989 – anul în care Dumnezeu a fost roman & est-european –, chit că titlul, pe care-l aveam încă din toamna lui 1985, pleda pentru “crinii latinești”…)
Și mai amintesc faptul că, născut la țară în 1964, și petrecându-mi primii șapte ani (toți, de-acasă!) cu bunicii paterni, am venit la oraș fără să știu o boabă rusește. În 1971, mergeam în clasa întâi, unde am învățat să scriu și să citesc “moldovenește”, iar de la un moment încolo – mă transferasem deja la altă școală, renumita Nr. 1 –, limba rusă va începe să înghesuie tot mai abitir limba maternă, și la lecții, și la pauze, și după ore, și în curtea casei, și chiar şi în casă... Literatura “moldovenească”, predată la școală – de la “poeții primelor cincinale” din RASSM la monștrii sacri ai realismului socialist –, nu te făcea să fii mândru de cultura națională, și nici nu îți cultiva sentimental identitar, mai degrabă cel de cetățean sovietic – totul, într-o limbă forțată, rostită dialectal (la sate) sau cu un puternic accent rusesc (la orașe), plină de calchieri. (Puținele opere literare în care limba suna firesc erau mici oaze într-o Sahară roșie întinsă pe a șasea parte de uscat a globului.) Și astăzi cred că acea “moldovenească” te descuraja din oficiu – cum naiba să scrii poezie & proză într-o limbă înstrăinată (prin alfabet & rostire) de spiritul poporului care a vorbit-o pe când făcea parte din unul şi același neam?! Or, tocmai lucrul acesta erau chemate s-o demonstreze aşa-zisele poeme-fondatoare ale eposului national (citește: sovietic): Țara mea, Sat uitat, Pohoarne ș.a., care mai de care mai pe linie (de partid, se-nțelege).
Știut lucru – greu cu învățatul, dar și mai greu cu dezvățul. Mie nu mi-a reușit din prima, Lumina proprie fiind scrisă “moldovenește”, chiar dacă nu conține versuri despre Lenin, Partid, prietenia popoarelor URSS etc. Abia Abece-Dor este o carte românească – tipărită, vai! cu litere rusești – prin “orizont și stil”, după ce că-i citisem pe îndelete pe Arghezi, Barbu, Bacovia, apoi Blaga, Nichita Stănescu, dar și Dorin Tudoran, Mihai Ursachi, Mircea Dinescu... Fără să devină cartea mea de vizită la începutul anilor 90 – din fericire, în august 1991 îmi apăreau Levitații… –, tocmai întorceam definitiv pagina, și tot atunci mi s-a deschis o cu totul altă perspectivă (despre care știam doar din cărți că-i și a mea), cea a literaturii române contemporane. În 1994, publicam la Editura Dacia din Cluj-Napoca volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, primit foarte bine de critica din Țară (Premiul special al USR), urmat de Yin Time, Editura Vinea, București, 1999 (tradus în germană de Helmut Seiler, Pop-Verlag, 2007), și de o primă anthologie, Gestuar, Editura Axa, seria “Poeți optzeciști”, Botoșani, 2002. (Au urmat altele, numeroase – şi de autor, şi colective…) În câțiva ani, devenisem cetățean al literelor române cu acte în regulă, și chiar mă alegeam cu propriul blazon (Arme grăitoare, Editura Cartier, 2009), iar ulterior, deja ca redactor (-șef, din 2000) Cartier, și unul dintre cei care acorda această cetățenie literară (unor debutanți, de pildă: Aura Maru, Alex Cosmescu, Vasile Gribincea).
În tot acest timp, limba română a lucrat în mine – la rându-mi fiind, cu cuvintele lui Ioan Moldovan, “în lirica română, un doctor docent, savant, erudit, un impenitent experimentator al energiilor verbale moderne” din specia “unor Șerban Foarță sau Luca Pițu” – prin toți acei autori buni pe care i-am citit, redactat, tradus, publicat, prezentat la Radio Europa Liberă etc., etc.
Dar adevărata întrebare e alta, aceeași de la Ienăchița Văcărescu încoace: ce-am făcut noi, toți laolaltă și fiecare în parte, pentru “creșterea limbei românești/ ș-a patriei cinstire”?!
* * * * * * * *
I-am rugat pe câţiva scriitori dragi mie, ale căror manuscrise au trecut prin mâinile mele de redactor, să-mi vorbească despre relaţia lor cu limba română. Înainte să le dau cuvântul, precizez că Aura Maru, doctor în literaturi comparate la Berkeley, SUA, este actualmente profesoară la Universitatea Americană din Ankara, Turcia; proaspătul debutant Vasile Gribincea tocmai îşi face doctoratul la Universitatea de la Bucureşti; iar Tatiana Ţîbuleac scrie, la Paris, la cel de-al treilea roman al său, din care a citit câteva fragmente la Zilele Literaturii Române din Chişinău.
Aura Maru: Sunetul latinizat al limbii române, împletit cu câte-un element dacic sau slav mai pământos, m-a fascinat dintotdeauna. Țin minte cum, devreme, întâlnind cuvinte noi, bunăoară vreun neologism francez de secolul al XIX-lea, sau vreun nume de împărat roman care fusese adoptat drept prenume (dintre care unul îmi și aparținea), mă cuprindea o anumită dispoziție barocă. Cu timpul, văzusem acest baroc drept o preferință estetică a mea, dar acum înțeleg că această influență venea invers, dinspre limbă. Multe observații de acest fel mi-au devenit mai clare aflându-mă timp de mai mulți ani în străinătate, vorbind și scriind cu precădere în limba engleză, o limbă mult mai succintă, chiar minimalistă – ale cărei vocale, bunăoară, rareori pot fi prelungite (“vocalele sunt sunete care se pot cânta/ prelungi la infinit”, fusesem învățată). Scriind în engleză, încercând uneori chiar să formulez o identitate poetică locală, m-am pomenit de multe ori transcriind, fără să-mi dau seama, ritmuri specifice limbii române. Or, fără a intra în prea multe detalii tehnice, ritmul poetic specific englezei nu e chiar același cu cel specific românesc – eu mă porneam să scriu un poem Beat, și îmi ieșea un pastel! Am învățat multe despre mine însămi, și despre limba pe care o vorbesc, din aceste experimente-experiențe. Nu în ultimul rând, formându-mă ca vorbitor în Republica Moldova, port cu mine însemnele politicii limbii române, care produce o anume conștiință intensificată (de sine și a limbii). Această conștiință transpare în varii contexte: faptul că limba vorbită e, în sine, un subiect de îngrijorare și reflecție (de multe ori, pe bună dreptate), atenția sporită față de propria vorbire când schimb registrul sau mă deplasez de la Chișinău la București, șamd.
Vasile Gribincea: Firesc: este, cred, unul dintre cele mai cuprinzătoare cuvinte, nu doar din limba română. Așa simt că m-a ajutat – și mă ajută (prezența acestui verb în întrebare este esențială) – limba română în devenirea mea.
În limba română au avut – și au – loc mai toate marile întâlniri din viața mea de până acum.
Româna este limba în care mă simt acasă, care mă face să simt în mine circulând – în fluxul solilocviului interior –, asemenea sângelui (aleg – risc – s-o zic după cum urmează, într-o probă de intimitate), acasa. Este limba în care mă rog. Este limba în care simt – până acum, mai mult decât în celelalte – intensitatea continuumului citit-scris. Este limba în care am simțit – până acum, mai mult decât în celelalte – ce înseamnă apropierea – și depășirea – unor limite. (Muzica instrumentală – această inegalabilă probă a necesității de inefabil – nu e departe în acest sens.)
„Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele” – această propoziție a lui Ludwig Wittgenstein din Tractatus Logico-Philosophicus, în traducerea lui Mircea Dumitru și a lui Mircea Flonta, m-a marcat de la prima lectură (aveam 17 ani) cum nu multe alte idei au făcut-o până acum.
Îmbogățirea vocabularului rămâne una dintre experiențele cardinale din adolescența mea. A fost un fel de a fi rebel fără a-mi trăda structura ființei. De mansuetudine se leagă o turnantă a parcursului meu. De indimenticabil, alta. De olimpiadele de română, emoții și întâlniri incomparabile – inclusiv cea cu omul care mi-a dăruit, printre atâtea altele, întrebarea magnetizând aceste rânduri –, precum și o parte importantă a încrederii în calea pe care aveam să mă îndrept și pe care mă aflu.
Relația mea cu limba română a contat mult în decizia de a fi – de a rămâne – unde sunt (până) acum. În același câmp de rezonanță sunt înrădăcinate – nu tocmai simplu – cele 7 poeme în engleză din cele 77 ale primei mele cărți.
Întrebarea Dvs. – pe care am primit-o emoționat la vârsta mea de acum – stimulează reflecții și confesiuni spre care aceste rânduri pot cel mult să întredeschidă ușa (cu nenumăratele-i straturi de percepții – ori de țesut viu, ar spune, poate, distinsul interlocutor). Experiența însăși urmează să-mi îmbogățească răspunsul.
Limba română m-a ajutat și mă ajută cu o generozitate pe care sper și încerc s-o merit.
Mă întreb – să se întredeschidă altă ușă spre (a amâna) finele acestor note (în care am tot accentuat până acum): în ce măsură am putea identifica o influență structurantă a limbii române asupra noastră și dincolo de regimul ei de limbă maternă?
Maetern, ce rezonanțe ar putea crește în jurul acestui (nou-născut?) cuvânt?!
Tatiana Ţîbuleac: „Cât de greu poate fi să înveți o limbă pe care o vorbești deja?”, se întreba Lastocika, fetița mereu orfană din Chișinăul sovietic, în ziua în care limbă moldovenească a devenit limba română, iar nota cinci a devenit nota doi. Poate că dacă ar fi continuat să trăiască într-o carte, nu s-ar mai fi chinuit de multe pagini încoace. Ar fi răspuns o dată și pentru totdeauna cu acel curaj specific poveștilor, mai rar povestitorilor, ar fi răspuns ușor și ar fi zburat într-o altă istorie, scrisă cu/de alte caractere, mai bold în toate sensurile. Lastocika însă a ales să coboare din carte și să rămână într-o curte, așa că răspunsurile vin și vin, din diferite colțuri ale lumii, schimbând accentele și ordinea cuvintelor, încurcând sensuri și terminații, având mereu la bază frica de doiul rușinos.
Nu cred că am avut cu cineva o relație mai complicată decât cu limba română. Înainte să fie limba noastră, a fost mai întâi limba tatălui și a fiicei, secretul pe care l-am păstrat ascuns de ochii lumii sub munți de covoare și lucruri inutile, complicitate pe care n-am putut să o replicăm de atunci niciodată, nicăieri. A fost mai apoi limba ambiției, la vârsta la care ambiția era singura limbă care mă interesa. Să vorbești frumos românește era pe atunci o calitate, putea fi o meserie și chiar a fost. Acum, peste ani, când mă gândesc că îmi era frică de greșeli gramaticale mai mult decât de singurătate, mă cuprinde un fel de nostaljie (cu j, au râs de mine colegii români sau voi acolo vorbiți franceza?). A fost limba răzbunării și a succesului, dar a fost și limba rușinii, limba pusului la zid, în care cuvintele nu mai erau ascultate, ci judecate din start. Niște ani a fost limba uitării și îmi amintesc de acea perioadă cu o strângere de inimă. Am renunțat la română atât de ușor, cum ai scoate la poartă o masă veche, ca în câțiva ani să revin la ea și la darurile ei mai avară ca oricând.
Am multe regrete legate de limba mea română, se poate, e voie să spun așa? Limba mea în care îmi scriu cărțile și în care trăiesc toate amintirile mele, dar pe care n-am reușit să le-o învăț copiilor mei. „Cât de greu poate fi să înveți o limbă pe care o vorbești deja?”, se mai întreabă oare cineva astfel de lucruri astăzi, când limbile au devenit aplicații, iar copiii nu mai învață sensuri și metafore, ci doar cuvinte-cheie? Dar poate că anume acesta este răspunsul meu și al generației mele, cheia acestei relații de-o viață – învățatul și convingerea că dacă cineva continuă să te provoace înseamnă că te iubește.
