Aș începe printr-o amintire personală care poate rezuma atitudinea față de arme și diferențele culturale chiar și pe continentul european: emigrat în Belgia la sfârșitul anilor 1980, înainte de căderea comunismului, și instalat în Bruxelles, unde am primit azilul politic, ceea ce m-a frapat de îndată au fost magazinele de arme, în special cel (astăzi dispărut) de pe bulevardul Adolphe Max din centru.
Belgia se remarca atunci prin regimul foarte liberal al armelor de foc. Spre deosebire de țări precum Franța, unde deținerea armelor era și atunci la fel de strict reglementată ca astăzi în Belgia, oricine, orice cetățean al țării putea achiziționa o armă de foc, pentru protejarea domiciliului, cu condiția să nu aibă cazier judiciar și să se angajeze să o păstreze acasă în condiții securizate.
Sigur, nu era chiar ca în Statele Unite, în măsura în care era obligatorie prezentarea unui cazier curat, dar nu se putea compara cu severitatea situației din Franța, de pildă, unde până și regimul deținerii armelor de vânătoare este strict reglementat.
În vitrina magazinului prin fața căruia treceam des mă fascina, mai mult decât armele de foc, o arbaletă lucioasă, armă letală silențioasă, și într-adevăr citind faptele diverse aveam să aflu că o asemenea arbaletă fusese folosită în cel puțin două tentative de asasinat domestic.
Apoi, puțin după anul 2000, legea belgiană a devenit mult mai restrictivă, s-a trecut la înregistrarea tuturor armelor aflate în circulație, iar magazinele au dispărut. Asta se întâmplă exact în momentul în care legea se modifica și devenea foarte permisivă într-o altă țară din UE: în Finlanda. Începând din 2011, orice cetățean finlandez poate achiziționa o armă de foc, cu condiția să fie înscris la un club de tir sau să posede un permis de vânătoare. Se estimează că mai bine de jumătate din populația Finlandei, inclusiv zeci de mii de tineri de abia 18 ani, posedă arme de foc.
Situația este similară în Elveția, țară care nu face parte din Uniunea Europeană și unde regimul achiziționării armelor este extrem de permisiv. Se estimează că o treime din populație posedă arme de foc. Mai mult, în Elveția, pe lângă achiziționarea directă, persoanele care și-au efectuat serviciul militar pot, în anumite condiții, să păstreze armele acasă în scopul antrenării în standurile de tir.
La nivelul Uniunii Europene există și o directivă, din 2017, care caută să reglementeze achiziționarea, deținerea și trasabilitatea armelor de foc. Se caută mai ales armonizarea marcării obligatorii a tuturor pieselor, într-un mod uniform de la o țară la alta. Peste tot însă în Europa este interzisă deținerea de armelor de război, semiautomate, cu bătaie lungă sau dotate cu încărcătoare cu mai mult de 20 de cartușe.
La fel, directiva propune crearea unor fișiere informatizate ale posesorilor de arme de foc, fișiere care să poată fi armonizate și transmise de la o țară la alta.
Există și țări, precum Danemarca și Olanda, unde posedarea armelor de foc de către cetățenii civili este strict interzisă, indiferent de circumstanțe.
Desigur, dată fiind diversitatea culturală -- în sens larg -- a Europei, era și de așteptat ca legislația armamentului să fie atât de diferită. Asta se remarcă până și între România și Republica Moldova: locuitorii acesteia din urmă au fost mai expuși decât cei din România la banalizarea violenței armate a mafiilor din fosta URSS.
În România în schimb, unde legislația rămâne strictă, în ciuda proximității Balcanilor, mulți se felicită de faptul că moda americanizării nu a dus și la imitarea celui de-al "2-lea Amendament". Prin anumite cartiere, ar fi greu să ne imaginăm fețele unora auzindu-și vecinii de bloc cum se felicită că “s-o băgat assault rifles la magazin“.
