Născută la 29 februarie 1952, la Călineştii Făleştilor, pe malul Prutului, într-o familie de învăţători. Absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău, secţia jurnalism (1974), cu stagii în Franţa şi SUA. În prezent este Secretar Literar al Teatrului Național „Mihai Eminescu”. De asemenea, este jurnalist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (cu sediul la Paris), colaborator al revistelor „Timpul”, „Contrafort”, „Sud-Est cultural”; fondator şi redactor-şef al „Gazetei Teatrului Naţional”.
Luni
O zi mult prea scurtă pentru câte am de pus la punct – am citit materialele pregătite pentru ședința publică a Consiliului Audiovizualului de la ora 15, revoltată de cinismul și impertinența unor instituții media ce mint și dezinformează cu bună știință. Umanitatea a depus eforturi uriașe pentru a se alimenta civilizat, nu însă și în domeniul informației. Dezinformarea, minciuna, bârfa, denunțurile dezbina, învrăjbesc comunitatea. Când lumea se va deștepta, va învăța să consume informația corectă, cea care îi face bine? Or, și rețelele sociale sunt pericol public, groapa de canalizare unde debordează ranchiunile, invidia, răutatea. Un nebun aruncă o piatră în balta și zece deștepți n-o pot scoate…minciuna, cu regret, prinde ușor, se răspândește mai abitir ca adevărul. Am propus o sancțiune maximă – atât cât prevede legea pe care nu noi am întocmit-o, sume infime, de fapt, în comparație cu cele prevăzute în legislația referitoare la audiovizual din alte țări, însă propunerea n-a trecut la vot. Asta e, întâi pandemia cu durerile ei infinite, acum războiul...de trei ani și mai bine viețuim de o zi pe alta, fără vacanțe... Mă străduiesc să rezist, ca frunza pe apă; sau ca musca-n tobă, cum ziceau răzeșii mei. Supraviețuiesc târâș-grăpiș, într-o mișcare browniana: serviciu, manuscrise, cursuri la Școala de Jurnalism, prestații la TV și radio... totuși, toate lunecă pe alături, ca pe suprafața unui râu înghețat. O bucurie senină, lecțiile în galop cu viitorii jurnaliști, majoritatea având la activ o facultate, o experiență de viață, ecoul celor scrise pe pagina ȘSAJ m-a flatat, simt că am nevoie de vitaminele recunoașterii publice, după niște atacuri imunde: „Datele unui studiu realizat în anul 2014 de către Biroul Național de Statistică, cu suportul PNUD, arată că doar 0,4% din populația țării merge la cinematograf, iar 0,1% dintre conaționalii noștri merg la teatru sau concerte. Cum putem să schimbăm noi, jurnaliștii, percepția oamenilor despre cultură și cum să scriem despre un domeniu important al civilizației umane? Despre asta, dar și despre rolul jurnalismului cultural în Republica Moldova studenții Școlii au discutat în cadrul unui alt curs ținut în premieră în acest an academic -„Jurnalism pe teme de cultură și artă”. Cea care a ghidat pașii discipolilor pe tărâmul valorilor cultural - artistice a fost Larisa Turea, jurnalistă, critic de teatru și cinema, membră a Consiliului Audiovizualului. Rolul culturii în formarea personalității, mesajul și percepția artistică, calitatea vieții și audiența mass-mediei culturale au fost câteva dintre subiectele discutate și analizate în cadrul cursului. Acesta a debutat pe 24 februarie 2022, exact în ziua în care cuvântul război a devenit unul uzual pentru mulți dintre noi. În cele 15 ore dedicate cursului, discipolii Școlii au discutat cu Larisa Turea despre muzee și rolul lor în promovarea mesajului artistic și al identității naționale; au vorbit despre teatru și cinematografie ca fenomene sociale; au notat tipologia presei culturale; au analizat caracterul documentar; genuri comune ale presei culturale și de informație. Un rol important a fost acordat discuțiilor privind pericolul stereotipizării, depășirea limitelor, psihologia mulțimilor și nonviolența. În cele trei zile de curs studenții au vizitat Muzeul Național de Artă al Moldovei, au mers la câteva dintre spectacolele Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, iar la final de curs au scris câte o cronică despre cele vizionate sau citite. „I-am îndrăgit”, a spus instructoarea. „Vin din diferite profesii și medii sociale, oarecum completându-se. Sper să se spulbere frica sufocantă de război, să revenim la normalitate și să-i revăd, să citesc textele acestor tineri minunați și determinați să scrie, să se afirme”, a conchis la finalul cursului Larisa Turea. Unii dintre cursanții Școlii spun că acest curs a fost unul dintre cele mai neobișnuite de până acum. Anume în cadrul acestuia studenta Tatiana Cazacu a mers pentru prima dată la teatru. Ea recunoaște că un jurnalist trebuie să se dezvolte nu doar pe plan profesional, dar și pe cel spiritual. „Cursul m-a inspirat să merg la expoziții, teatre și să citesc cărți”, a mai spus Tatiana. De aceeași părere este și Veronica Țurcanu, care spune că acest curs „deschide o ușă tare importantă asupra sensibilității omului care scrie și te face să înțelegi că fără un background, fără cărți, expunere la artă și cultură e greu să ai o opinie care contează”, iar colega lor, Viorica Ataman, s-a arătat inspirată și decisă să scrie despre cultură. „Probabil este timpul propice să scriem despre ceea ce ne place şi despre ceea ce ne dorim. Poate aşa ajungem la perfecțiunea frazei şi a textului”, a subliniat studenta Școlii.” ...Mi-aș fi dorit să ajung și pe la Teatrul Național, de unde sunt suspendată pe durat mandatului de membru al Consiliului Audiovizualui, să-mi văd prietenii și colegii - cum ne cum, de peste două decenii fac parte din acest minunat colectiv. Voi lipsi și de la premiera documentarului despre un secol de teatru românesc la Chișinău, preconizată pentru poimâine, 18 mai. Sper să recuperez mai apoi.
Marți
Migrenă acută. Nu e de mirare: după încă o noapte nedormită, închei în galop pregătirile pentru plecarea la Festivalul de Film de la Cannes, unde sunt acreditată din 1996. Am devenit, patologic, dependentă de știri, buzduganul războiului ruso-ucrainean, absurd, răsună tot mai tare în poarta cetății. Adevărat, nu e doar o luptă pentru teritorii și influență, ci între lege și samavolnicie, între bine și rău, între binele absolut și răul absolut. Zborul e cu escală la Istanbul, surmenant – e o problemă să găsești, astăzi, un traseu decent, la preț cât de cât acceptabil. Cum însă sunt ca și cum în concediu, am procurat ce am găsit. Avionul arhiplin, nici un loc liber – cu excepția salonului VIP, unde sunt vreo 4 locuri ocupate. Se vorbește rusa, mulți pasageri au conexiuni cu Moscova, St. Petersburg, Miami... În uriașul aeroport din fosta capitală a Imperiului Otoman, prind WiFi-ul pentru a lectura comunicatele de la Festivalul Internațional de film. Mă bucură prezența masivă a cineaștilor români, chiar mai masivă decât la edițiile anterioare. Primul pe listă e bunul nostru prieten Cristian Mungiu care revine pe Bulevardul Croisette, în miezul Competiției oficiale, cu ultimul său lung metraj, R.M.N., proiectat vineri 20 și sambătă, 21 mai. Abia aștept să-l văd! Nu știu prea multe despre film – cică e despre Ardeal, însă s-a filmat în Banat. Pelicula girată de Alexandru Belc, Metronom, va avea premiera mondială la Cannes, săptămâna viitoare, fiind selecționată în secțiunea paralelă Un Certain Regard, secțiune ce pune accentul pe curaj, creativitate și originalitate . Metronomul explorează povestea de dragoste dintre doi liceeni, în România ceaușistă a anilor 70. În distribuție: Mara Bugarin,Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mara Vicol, Mihai Călin, Andreea Bibiri. Nu va lipsi de la această imensă sărbătoare a cinemaului nici rebelul Radu Jude(Aferim, Babardeală cu bucluc, Nu-mi pasă dacă vom intra în istorie ca barbari, etc); regizorul se anunță, în premieră mondială, în sectiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs, cu scurt metrajul Potemkininiștii. Filmul conceput de Radu Jude pornește de la legendara frondă contra Rusiei țariste, în Anno Domini 1905, a marinarilor de pe Crucișătorul Potemkin, marinari ce au cerut azil politic en România. Pe afișul acestei comedii despre artă, memorie și cinema, strălucesc Alexandru Dabija și Cristina Drăghici în rolurile principale. Producătoare: Ada Solomon. Mai sunt și alte surprize, însă toate la timpul lor. Am aterizat cu bine la Nice, la Cannes am ajuns exact la timp pentru a urmări online ceremonia de deschidere a Festivalului, ba am reușit și la proiecția cu filmul Coupez/Cut (inițial, se numea Z, însă a fost redenumit, pentru a nu deștepta asociații maligne).
Miercuri
Încerc să intru în ritm. Am aterizat într-o altă dimensiune, departe de nebunia dezlănțuită în coasta noastră. Pe Croisette forfotește o mare de oameni veseli, chiar dacă polițiștii din garda națională franceză poartă armele automate la vedere, măsurile de protecție – sanitară, anti-tero ș.a.m.d.– sunt sporite. Eu duc în cârcă tristețile de acasă, focurile de artificii mi se asociază mai curând cu exploziile din Ucraina, de la Odessa și Mariupol... Se decantează impresiile de la Ceremonia de deschidere. Festivalul de la Cannes e oglinda măritoare ce reflectă starea lumii. Fiecare ediție e specială în felul sau: de când există Festivalul, tot s-au perindat războaie si conflicte armate, mai mult sau mai puțin sângeroase: Algeria, Vietnam, Corea, Afganistan , Cecenia , Kosovo, Siria…cineaștii au imortalizat, cu camera de luat vederi, dramaticele lupte , fie prin opere de ficțiune , fie documentare. Eroul ceremoniei de deschidere a celei de -a 75-a ediție a fost, fără îndoială,președintele Ucrainei Volodimir Zelenski, a câștigat ca imagine și discurs, ovaționat în picioare. Făcând excepție de la ținuta de gală tradițională, fără smoking și papion, președintele a vorbit de pe ecranul gigant al Sălii Lumiere, cea mai perfectă sala de cinema despre glob, despre forța artei: Probabil ați văzut imagini cu Teatrul din Mariupol , spulberat de o bombă rusească …un teatru ca cel unde sunteți acum. Iarăși în prim plan a apărut un dictator. Iarăși a fost declanșat un război. Noi luptăm pentru libertate si demnitate. E nevoie oare de un nou Charlie Chaplin pentru a demonstra că filmul nu poate să mai fie mut, în zilele noastre. De fapt, nici nu este – cineaștii și ceilalți oameni de cultură se solidarizează, iau atitudine, însă cine să-i asculte? În orice caz, nu dictatorii... Mâine va fi proiectat un documentar despre orașul martirizat, Mariupol. Însă nu cred că voi avea curajul de a-l vedea. Poate, altădată. Deocamdată, Festivalul e terapie, în cazul meu.
Joi
Continuă proiecțiile, filme dinspre dramatic către tragic. Însă îmi este sete de o comedie, de un film duios, de un refugiu spiritual. Voi vedea ce propune secțiunea de filme clasice...și filmele de școală, de la Cinefondation, de obicei îndrăznețe, tinerești, sincere, optimiste. Cu mare interes am mers la proiecția filmului Soția lui Ceaikovski de Kirill Serebrennikov. Un omagiu, original, adus diversității. Personajul central e soția compozitorului, tragedia ei nespusă și neînțeleasă. O voce de femeie într-un secol dominat de masculinitate. Surrealismul ca mijloc de expresie a timpului. Anul trecut, n-a ajuns la Cannes, fiind în arest la domiciliu. În pavilionul unde filmau , au improvizat covorul roșu și au serbat. Ivan Dron, uitase sa iasă din decor, când pavilionul a explodat. Acum însă e aici, sperând ca după ce încheie angajamentele la diverse festivaluri europene, să revină la Moscova. Totuși, e multă limba rusa la Cannes. Am privit la ediția precedentă autobuzul înghețat cu oameni abuzați, metafora Rusiei de astăzi – Petrovii în febră. Leto e despre vară, Febra... despre iarna. Soția lui Ceaikovski e despre suferința omului mic în timpul universal.
La conferința de presă de după proiecție, l-am întrebat despre teatrul pe care-l diriguiește, Gogol Centr. Mi-a răspuns că speră să revină cât de curând, pentru că teatrul, filmul, muzica, arta în general înseamnă viață. Ne ajută să facem față vieții cu toate ale sale... sperăm cu toții revenirea la normalitate, la valori îndelung ignorate: patriotismul, eroismul, tragismul, solidaritatea, umanitatea ...
Vineri
O zi ca o lună plină : în cadrul secțiunii Cannes classics, o evocare a prolificului Gérard Philipe, idolul tinereții sovietice, admirat în cele câteva filme franceze ce străbăteau cortina de fier : Fanfan La Tulipe, Marile manevre, Roșu și negru. Născut la Cannes, într-o familie înstărită, a decedat, doar la 36 de ani, ros de un implacabil cancer de ficat. Firește, l-am asociat destinului tragic al lui Dumitru-Mitu Caraciobanu, actorul vulcanic ce nu și-a aflat împlinirea meritată, în Moldova Sovietică a anilor 70... Talentele multiple sunt gemene, harul migrează de pe un meridian pe altul. Gemeni prin talentul de a fi bărbați, prin acuitatea simțirii, a emoțiilor. Îmi spunea regizorul Nicolae Ghibu, de-un leat cu actorul: Mitica nu avea nevoie de scenariu...Îi spuneam: lucrăm... și gata; avea o intuiție fenomenală a personajului. Povestitor fantastic, se țineau scai de el stoluri de admiratori, indivizi fel de fel voiau sa-i stea in preajma. Mai era și ciudat de credul, uriașul Mitu: se înșela in oameni. Paradoxal, imprevizibil. Seara, proiecție pentru jurnaliștii acreditați, filmul lui Cristian Mungiu, R.M.N. Multipremiat, Cristian participă pentru a șasea oară la Festivalul Cannes, a cincea oară în Selecția oficială. De astă dată, filmul său ia în colimator motivațiile adânci ale comportamentului uman vis-a-vis de cruzimea realității și ne-încrederea tot mai strivitoare într-un viitor ”luminos”. Protagoniști sunt Marin Grigore și Judith Slate, este co-produs de Mobra Films și Why Not Productions.
Maine voi fi la conferința ținută de Thierry Breton, înalt demnitar al Comisiei Europene, așteptat la Cannes pentru a le vorbi reprezentanților industriilor audiovizuale despre suportul EU în acest sector și despre viziunea sa în ce privește edificarea unei suveranități europene a audiovizualului. Poate reușesc să întru și în discuție... Noaptea, mă copleșesc aduceri aminte. De la hotelul pus la dispoziție de serviciul de acreditare pana la Palatul festivalului sunt 2000 de pași. Un pic mai mult ca de acasă până la mormântul unde zace cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai înțeleaptă jumătate a mea. Am fost gemenii siamezi a căror separare este problematică sau pur și simplu imposibilă… Aici, pe Bulevardul Croisette scăldat în lumină, ca pretutindeni, încerc să gâtui, să înăbuș durerea din toată ființa, s-o sting, ca pe un incendiu de pădure. Uneori îi vorbesc: îți amintești, Valeriu, cum, ân nordul Portugaliei, am trecut prin câteva localități devastate de incendiu? Avioanele de pompieri, cisterne cu aripi, deversau, în zadar, mii de tone de apa. În zadar… sufletul meu arde în doruri, ca para . Nevermore. Jamais. Niciodată...