La doar patru ani de la Premiul Nobel (2017), britanicul Kazuo Ishiguro (n. 1954) revine cu un nou roman, Klara şi Soarele, Polirom, 2021, „o poveste delicată, impregnată de tristeţe şi speranţă, care îţi rămâne în minte…” (The Washington Post), oarecum în descendenţa scrierii Să nu mă părăseşti, text de referinţă pentru ceea ce-ar însemna „Tema esenţială a lui Ishiguro, (…) inocenţa” (Financial Times).
„Ar trebui să mărturisesc aici că pentru mine existase întotdeauna încă un motiv pentru care îmi doream să mă aflu în vitrină şi care nu avea nimic de-a face cu hrana pe care ne-o oferea Soarele sau cu dorinţa de a fi aleasă. Spre deosebire de majoritatea PAr-ilor, (…) îmi dorisem dintotdeauna să văd cât mai mult din lumea de afară – şi să o văd cât mai în amănunt”, aşa grăit-a Klara, Prietenul Artificial de model B2, care „observă şi asimilează tot”, iar la un moment dat este aleasă – dacă nu cumva şi ea a făcut alegerea! – de-o fetiţă, Josie, având un aer bolnăvicios, dar care rămâne neclintită în opţiunea sa: „Mamă! Ea e! Cea pe care am căutat-o!” Lucrurile iau însă o întorsătură dramatică, şi asta deoarece „boala lui Josie e gravă. E posibil să devină atât de slăbită, încât să fie nevoită să moară, aşa cum a făcut şi sora ei”, aşa că există şi un „plan B”, al Mamei, pe care-l „citeşte” fără greş Klara: „Am bănuit de câtva timp că portretul [lui Josie, făcut de domnul Capaldi] nu e un tablou şi nici o sculptură, ci un PAr”, în ideea de a-i continua viaţa fetiţei, „de dragul lui Chrissie. Şi al tuturor celor care o iubesc pe Josie”. Răscolitoare, scena în care Mama discută cu Klara subiectul „substituirii”, după ce că Josie n-ar mai fi: „Îţi cer să faci tot ce-ţi stă în puteri. Şi gândeşte-te ce o să însemne asta pentru mine. O să fii iubită cum nu mai e nimeni pe lumea asta”, şi replica Klarei: „Da, n-am putut să nu vă întreb. Dacă ar fi să continui viaţa lui Josie, dacă ar fi să trăiesc în trupul noii Josie, atunci ce se va întâmpla cu… toate astea? Am ridicat braţele în aer şi, pentru prima oară, Mama s-a uitat la mine.” Doar că „roboţica” (cum îi zice cineva) are planul ei de salvare a fetiţei, pe care-l şi pune-n aplicare cu ceva sacrificii şi cu complicitatea Tatălui şi a lui Rick, băiatul din vecini, şi astfel „Soarele – mereu cu majusculă în cele peste 300 de pagini – o scălda, cu pat cu tot, într-un semi-disc orbitor de lumină portocalie” & „se concentra şi mai intens asupra lui Josie” & „a continuat să se reverse strălucitor şi neabătut asupra ei, iar Josie a început să se mişte până ce s-a ridicat în cele din urmă în capul oaselor…”
Fără să fie o clonă după bestsellerul Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro scrie un roman în spiritul timpului, atât că marile întrebări sunt cele dintotdeauna: „Crezi în inima omenească? (…) Crezi că există aşa ceva? Ceva care face ca fiecare dintre noi să fie special şi unic?” Cred, şi tocmai de aceea cercetez!
22 noiembrie ’21
