Dorin Scobioală este născut în 5 aprilie 1975 la Balatina, Glodeni. Licențiat în jurnalism. A studiat la facultatea de științe politice, administrative și ale comunicării a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, România. Începînd dn 1997 a fost reporter, director de știri și producător general la mai multe televiziuni din Moldova: Jurnal TV, Prime, Pro TV, NIT, MIR, Aici TV, Moldov 1. A fost corespondent local al televiziunilor Realitatea (București) și 1+1 (Kiev). Fondator și director al casei de producții CAT STUDIO, corespondent în Republica Moldova pentru Reuters TV și Antena 3.
Luni
Noaptea am avut insomnie. Așa cum eu sunt propriul meu angajator și angajat și îmi fac singur programul, mi-am zis că pot să dorm până mai târziu dimineața. Nici o șansă! De cum s-a luminat de ziuă, muncitorii de pe șantierul de lângă blocul meu s-au apucat de treabă, făcând o gălăgie de îți venea să fugi din casă. Cineva a autorizat construcția unui bloc cu 10 etaje în interiorul unui cartier fondat cu 40 de ani în urmă, cu infrastructură depășită, care și așa agonizează din cauza drumurilor de acces înguste și pline de gropi și a curților fără locuri de parcare. Când va fi gata, noua clădire va fi branșată la rețelele existente de apă, canalizare, energie electrică și gaze, care nici acum nu fac față. Nici de faptul că de doi ani locatarii din zonă și elevii liceului aflat la doar câțiva metri distanță sunt nevoiți să asculte zilnic zgomot de bormașină și înjurăturile constructorilor nu-i pasă nimănui. Sunt sigur că apariția acestui șantier, cu toate încălcările, a fost posibilă pentru că s-a dat mită. Nu-i înțeleg însă pe viitorii locatari ai noului bloc: de ce și-ar dori cineva să își cumpere un apartament ale cărui geamuri vor da spre balcoanele blocurilor din imediata apropiere, fără curte, fără loc de parcare, cu acces dificil? Și cu vecini de cartier care te urăsc înainte să te muți...
Marți
Smartphone-ul pe care îl am de peste doi ani a început să piardă periodic semnalul. Am decis să-mi iau unul nou, mai ales că tehnologiile evoluează cu pași rapizi și ar fi bine să țin pasul. Cum telefonul mobil este pentru mine nu doar un mijloc de comunicare, dar și un instrument de lucru, am ales un model de top, lansat în 2017 de unul din liderii acestei industrii. Prima căutare pe site-urile magazinelor moldovenești de electronice mi-a adus neplăcuta surpriză de a constata că prețul aparatului este cu vreo 40 la sută mai mare decât valorează acesta în Europa. Ce m-a distrat și m-a indignat însă în același timp a fost oferta comercianților autohtoni – achitarea în rate, dar cu o dobândă atât de mare, încât în trei ani ajungi să plătești cu 60 la sută mai mult față de prețul și așa foarte umflat, adică dublul valorii reale a smartphone-ului. Până la urmă am găsit pe cineva care a adus modelul pe care îl căutam din Statele Unite și îl avea de vânzare la un preț corect. Am obținut device-ul dorit la jumătate din banii ceruți de magazinele de la Chișinău. Mi s-ar putea reproșa că nu voi avea garanție la acest telefon. E adevărat. Dar să plătesc bani în plus pentru garanție mi se pare o prostie. Și mai rău e că din tranzacția asta statul nu a încasat nici un ban. Dacă poftele și lăcomia distribuitorilor moldoveni ar fi mai mici, impozitele și TVA din vânzări ar rămâne în țară. Pentru că ei exagerează cu adaosurile comerciale și marjele de profit, cumpărătorii caută alternative în afară.
Miercuri
Dis de dimineață imaginile cu exploziile de la depozitul de muniții din Vinnița, filmate de prietenii mei de la biroul Reuters de la Kiev au făcut înconjurul lumii. I-am felicitat pe colegi pentru cadrele spectaculoase pe care au reușit să le surprindă. Incidentul mi-a amintit cum cu mulți ani în urmă, fiind reporter de televiziune, am reușit să filmez în depozitele de la Colbasna, în stânga Nistrului. Eu și cameramanul meu ne-am strecurat atunci cumva semiclandestin într-o delegație de jurnaliști ruși, aduși cu un avion militar de la Moscova. Ne-am dat drept corespondenți locali ai unei televiziuni rusești, astfel încât ni s-a permis și nouă accesul. Ce am văzut acolo m-a impresionat, dar și înspăimântat: buncăre imense, pline până în tavan cu lăzi cu mine și grenade, rachete, bombe și obuze păstrate în aer liber. Se întâmpla la sfârșitul anilor 1990, armata rusă era la pământ, salariile nu se plăteau cu lunile. Comandanții militari de la Colbasna ne asigurau că nu vând armament și muniții, dar toți aveau câte două mașini, pe când veniturile lor oficiale abia le ajungeau de mâncare. Au trecut mai mult de 18 ani de la respectiva vizită, dar imaginea acelor spații imense, pline cu muniții, care rugineau sub ploi și ninsori îmi reapare în fața ochilor de fiecare dată când aud despre detonări accidentale la depozite militare. Avem o bombă cu ceas la câteva zeci de kilometri de Chișinău, pe care din păcate nu o putem dezamorsa.
Joi
În general sunt înțelegător cu șoferii începători – niciodată nu-i claxonez și încerc să nu-i stresez pe cei care au pe mașini cercul galben cu semnul exclamării, semn numit în popor portocală. Sunt conștient că, abia urcați la volan, nu-au reacțiile și dexteritatea unor profesioniști. Instructorii unora din școlile de șoferi mă fac însă să mă îndoiesc de competența lor. Pe o stradă cu două benzi pe sensul de mers mă trezesc cu o mașină de școală în față, circulând cu 20 de km la oră, pe centrul drumului, adică pe ambele benzi, cu marcajul între roți. Am mers mai mult de un kilometru în spatele acelei mașini, în speranța ca măcar instructorul să-și dea seama că a strâns în urma lui o coloană și să elibereze una din benzi. Când în sfârșit linia întreruptă mi-a permis să o depășesc, am văzut că și la volan, și pe scaunul din dreapta erau două femei care discutau ceva și râdeau cu poftă. Cu alte cuvinte, în loc să o învețe un comportament corect în trafic, instructoarea o lăsa pe tânăra șoferiță să conducă la nimereală, ea fiind preocupată mai mult de discuție, care cu siguranță nu avea nici o legătură cu regulamentul circulației rutiere. De ce oare ne mai mirăm de haosul din trafic, din moment ce încă din etapa școlarizării șoferilor li se dă de înțeles că poți conduce oricum?
Vineri
E ziua de naștere a tatălui meu. De 15 ani, de când tata nu mai este cu noi, această dată nu mai e un motiv de bucurie, ci doar de amintiri. Am fost împreună cu fiica la cimitir, am pus niște flori pe mormânt. Ar fi împlinit 68 de ani. S-ar fi bucurat să își cunoască nepoata, să o vadă crescând, i-ar fi plăcut să o învețe diferite lucruri. Încerc să-i povestesc fiicei mele despre bunicul ei, pe care ea nu l-a cunoscut, despre cât de înțelept și bun la suflet a fost. Mi-am dat seama la un moment dat că mulți dintre prietenii mei, la fel ca și mine, și-au înmormântat tații. E trist să faci astfel de constatări. Bărbații moldoveni mor tineri, chiar și cei care au dus un mod sănătos de viață. O statistică dură, crudă, neiertătoare.