Victoria Popa s-a născut la 15 iunie 1980, la Chișinău. A absolvit Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Orhei, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării și studiile de master la aceeași universitate, finalizate cu realizarea filmului documentar „Teodorovici cel necunoscut”. A lucrat în calitate de învățător la Liceul Teoretic „Alexei Mateevici” din orașul Cricova, reporter la revista „Natura”, iar din 2009 e la „Jurnal de Chișinău”. În toamna anului 2015 a urmat un stagiu de două luni la redacția română a Deutsche Welle din Bonn, Germania.
Luni
Am programat de vineri, 2 februarie, o întâlnire cu un agent economic din domeniul construcțiilor, care trebuia să renoveze drumul național R6M1-Ialoveni timp de 24 de luni. Timpul a trecut, iar lucrările au rămas baltă. Contractul nu a fost reziliat, iar inginerul supervizor a fost plătit în cei doi ani de zile din bani publici. Salariul acestuia a ajuns acum la circa 600.000 de euro.
La 8.30 stau într-o cafenea din centrul Chişinăului. Sursa mea întârzie. Aștept, pentru că am nevoie de opinia acesteia pentru investigația jurnalistică pe care încerc să o finalizez până miercuri, ca să fie publicată vineri în paginile „Jurnalului de Chișinău”. Discuția cu patronul „Ecosem Grup” care trebuia să renoveze drumul are loc. La întrebări primesc răspunsuri evazive. Înregistrez discuția.
Fac o pauză, merg pe artera principală a Chișinăului. Îmi bucură ochii clădirea renovată a Sălii cu Orgă din banii României. Nu reușesc să ajung la redacție pentru că la ora 11.30 am stabilit un interviu cu reprezentantul Serviciului German de Schimb Academic de la Chișinău, Dr. Josef Sallanz, care are sediul la UPS „Ion Creangă”.
Ajung mai devreme de ora stabilită la sediul universității. Îmi iau un ceai, între timp mă uit la studenții din hol. Peste câteva minute un sunet răgușit de clopoțel anunță pauza dintre ore. Ușile sălilor de clasă se deschid. Din aula 101, „Gr. Vieru”, ies studentele. Una se așază alături pe scaun, fără să observe paharul meu cu ceai fierbinte. Mai nu-l răstoarnă. Are privirea îndreptată în telefon. Strigă la colega sa: „Of, Doamne, m-am supărat, nici Internetul nu merge”. O privesc. Scrie mesaje, trimite mascote, inimi, degetele-i ating cu repeziciune ecranul telefonului mobil, conversația e „fierbinte”, fata face feţe-feţe. „Unde te duci, fă?”, îi zice unei colege îmbrăcată în scurtă galbenă. Aceea-i răspunde: „La engleză”. Studenta de lângă mine, în timp ce scrie sms-uri, îi răspunde: „Ne vedem la Cosovan”.
În vreo 10 minute holul blocului se umple de studenți, preponderent domnişoare. Toată lumea soarbe din băuturile fierbinți luate de la ghișeele din hol și mănâncă chifle ori plăcinte. Discuțiile sunt aprinse, dar pe subiecte de nimic, gen „ce-ai făcut aseară”, vocabularul fetelor e rudimentar, apelativele îmi supără urechea…
Liftul vechi nu-mi inspiră încredere. Decid să urc cele șapte etaje până la biroul dlui Josef Sallanz, care mă aștepta. Se leagă o discuție constructivă despre bursele pe care le oferă guvernul german
Un răspuns dezolant: „Chișinăul este un haos urban, reflecție a unei societăți derutate”....
studenților, masteranzilor, doctoranzilor de la noi, cunoscători ai limbilor germană și engleză. Interviul se încheie pe o notă tristă. După ce-l întreb pe lectorul DAAD impresia despre Chișinău, aud un răspuns dezolant: „Chișinăul este un haos urban, reflecție a unei societăți derutate”.
Ieșim afară și-i fac câteva fotografii lui Josef Sallanz în fața blocului principal al universității. Peste o oră sunt în redacție. După ce îmi verific poșta electronică și facebook-ul, deschid câteva pagini web ale presei de la noi pentru a mă informa. Încep a descifra interviul. La ora 18.00 interviul descifrat are 10.000 de caractere. Merg acasă.
Marți
Și familia mea a fost afectată de fenomenul migrației. Diminețile, de obicei, încep cu câteva mesaje primite de la mama și surorile stabilite peste hotare. Discuția are loc într-un grup pe whatsapp, creat de una dintre surori, numit „Fetele mamei”, căci suntem patru fete în familie. Mama e cea mai harnică. Ea ne face diminețile mai frumoase atunci când ne trimite câte o invitație la cafea, online. Aud ce timp e în Italia, Germania, Rusia și câte ceva din activitățile surorilor și durerea mamei – dorul de casă și de noi. Mă gândesc cât de departe suntem una de alta, iar la primăvară și mezina vrea să plece. Deja voi ști cum e timpul și în Marea Britanie. Cu gânduri răzlețe, ajungem la Chișinău. O lăsăm pe fiică în fața Liceului „Gh. Asachi”. Apreciez punctualitatea la oameni, tind și eu spre asta, deși, recunosc, sunt și mici excepții.
Urc în troleibuzul 24 și merg spre redacție. Timp de jumătate de oră, urmăresc privirile celor vreo 30 de călători. Văd doar fețe triste. Călătorii de vârsta a doua au privirile îndreptate spre geam. Tinerii stau cu ochii în smartphone-uri. Am ajuns la stația Mihail Sadoveanu. Cobor. De aici până la redacție parcurg zilnic vreun km jumătate pe jos. E timpul meu de mișcare.
La redacție încep a redacta interviul. La ora 14.00 îl plasez în pagină împreună cu fotografia lui Josef Sallanz. O discuție telefonică înregistrată de o colegă ne face pe toți să ne lăsăm activităţile și să ascultăm. Interlocutorul colegei, referindu-se la fostul președinte Vladimir Voronin, îl compară cu „un automobil de marca Moskvici care creează ambuteiaje pe scena politică a Republicii Moldova”. Râd de comparația bărbatului. Mă gândesc și la ceilalți alde Voronin, poate și mai dihai. Încep a lucra la investigație.
Seara, deschid facebook-ul, citesc știrea „Nicio zi fără Unire! Grătiești a votat Declarația de Unire cu România”. Este a 13-a localitate care a spus „Da!” Unirii. Mă bucur.
Miercuri
Mijloc de săptămână. Ora 7.10 minute ieșim din sat. Locuim la 20 km de Chișinău, în satul meu de baștină, Pașcani. Deși am doar un copil, diminețile, aduc 3-4 copii din sat la liceul din buricul capitalei. Toți somnoroși. Ascultăm Kiss FM România. Muzica ne trezește pe deplin, iar concursul „10 euro pe cuvânt” ne face să ne punem mintea în mișcare. Spunem toți câte o literă. Nimeni nu ghiceşte. Literele spuse nu coincid cu cea anunțată de prezentatori. Este vorba de litera „n”. Deci toate cuvintele trebuie să înceapă cu această literă. Liniște, ciulim urechile la auzul întrebărilor, zece la număr, răspundem cu voce tare atunci când cunoaștem răspunsurile. Mă bucur că fiica mea participă. Azi interlocutorul din România a câștigat 50 de euro, răspunzând corect la cinci întrebări, noi – la opt, suntem fericiți.
Pe strada Bănulescu-Bodoni, în apropiere de magazinele cu flori, îmi atrag atenția nişte porumbei. Văd și o bătrână cerșetoare lângă ei. Le aruncă pâine. Afară e un frig pătrunzător de februarie, iar bătrâna stă jos pe nişte cartoane.
Ajung la redacție și încep a pune programele TV în pagini, în timp ce sorb din cafea. Peste jumătate de oră continui să lucrez asupra investigației.
Serile, de obicei, citesc. De câtva timp, am reînceput a citi în limba germană. Romanul Eine Frau allein (O femeie singură) devine cu fiecare pagină mai captivant. Deschid des dicționarul. Îmi place germana.
Joi
Plouă, plouă tare. Oricum, trebuie să merg spre Ialoveni pentru a face fotografii pentru investigație. La fața locului, văd că lucrările începute acum doi ani distrug și mai tare drumul, iar gropile sunt un pericol real. În timp ce fac pozele, ploaia mă udă destul de tare.
Pregătesc un rezumat al articolului publicat la pagina „Cealaltă Basarabie”, pentru a-l prezenta la emisiunea cu același titlu de la Jurnal TV. În această seară voi vorbi despre un tânăr care face studii peste hotare, are succese, dar ca și mulți alții nu știe dacă va reveni. Sunt mii de tineri ce pleacă la studii și nu se mai întorc. Gândurile mă duc la fiica mea pe care o văd doar serile. Discut cu ea. Cu regret avem discuții scurte, în weekend acestea sunt mai lungi. Pregătirea temelor îi ia mult timp. Îmi spune că în câteva zile la limba română are de citit „Pădurea spânzuraților”, apoi urmează „Enigma Otiliei”. O încurajez că va reuși.
Vineri
Îmi plac vinerile. Ziarul iese de la tipar. De nouă ani acesta a devenit ca o pâine proaspătă pentru mine, pe care o aștept cu nerăbdare la sfârșit de săptămână ca să gust din ea. Citesc pagină cu pagină pentru a vedea cum arată grafic ziarul. Deschid și cealaltă presă la care suntem abonați. Avem ședință în redacție, analizăm ziarul, articolele apărute în el. Discutăm subiectele pentru numărul viitor. Dau câteva telefoane, stabilesc întâlniri.
Seara, într-o atmosferă caldă, discut cu nepotul meu, Sorin, și fiica mea, Olesea, care sunt la vârsta adolescenței. Au nevoie de mai multă comunicare. Discutăm despre orice. Mă bucur că-i am alături, îmi plac opiniile lor despre diverse situații pe care le au la școală. Sunt în anii de liceu și tot întreabă ce profesie să aleagă, unde să meargă la studii. Sunt indeciși.
Nepotul de 17 ani îmi spune că la liceu au nevoie de un profesor de limba engleză și că nimeni nu vrea să vină din cauza salariului mic. Mă întreabă dacă nu știu pe cineva care ar vrea să predea engleza la liceu.
Timpul petrecut cu ei îmi încheie săptămâna frumos, totuşi mi-aș dori să petrec mai mult timp alături de Olesica, fiica mea de 16 ani.