Vlad Turcanu s-a născut la 5 iunie 1972 în satul Răzeni, raionul Ialoveni. Absolvent al facultatii de Jurnalism la Universitatea de Stat din Moldova. In anii '90 a lucrat la emisiunea Modern-club 805, cea mai populara emisiune radiofonica de la acea vreme.
In anii 2000 a fost corespondent la Radio Europa Libera, ulterior specializandu-se in comunicare, fiind expert în cateva proiecte europene si americane. A fost membru al Consiliului Coordonator al Audiovizualului intre anii 2006 si 2008.
Intre anii 2012 si 2016 a fost consilier prezidential si purtator de cuvant al presedintelui Republicii Moldova. In prezent este comentator politic. Desemnat in anii '90 de doua ori drept cel mai bun prezentator de la Radio Moldova. Declarat in anul 2011 drept cel mai bun jurnalist de radio din Republica Moldova de catre Centru de Jurnalism Independent. Decorat de catre presedintele Republici Moldova cu Ordinul Gloria Muncii. Casatorit, cu trei copii.
Luni
Încep săptămâna cu trei întâlniri răsfirate de-a lungul zilei cu pauze mari între ele, ca să pot reuși să ajung la timp la fiecare. La a treia discuție, interlocutorii mei îmi vorbesc despre intenția de a face o investiție cu capital străin. Mă gândesc că nu e totul pierdut cum pare, dacă o țară atât de dezordonată cum este Republica Moldova, aflată tot timpul pe nisipuri mișcătoare, este privită cu încrederea că aici pot fi desfășurate afaceri de perspectivă.
Seara mă întorc acasă cu troleibuzul. E a doua săptămână în care umblu prin Chișinău fără mașină, aflată la reparație. Și când nu mă grăbesc, merg pe jos sau iau transportul public. Prind din zbor câteva priviri curioase, dar majoritatea pasagerilor se uită îngândurați pe geam. Încă nu ne-a cuprins atmosfera de sărbătoare. Acasă, însă, mezinul familiei îmi recită o poezie de Crăciun. La grădiniță se fac pregătiri pentru matineu.
Marți
Nu sunt dispus tot timpul să port conversații pe teme politice cu oamenii care mă abordează. Dar rareori evit pe cineva. Iar astăzi nici n-aș putea. Merg într-o mașină prin orașul Ștefan Vodă, iar șoferul mă întreabă de ce n-am trece la un regim prezidențial în care totul să decidă o singură persoană. M-am săturat de circul pe care-l fac deputații în Parlament, zice el.
Îmi vin în minte dintr-o dată patru contraargumente, cum ar fi acela că într-o țară atât de pestriță și fracturată un singur om n-ar putea fi reprezentativ pentru întreaga societate.
Dar mă rezum să-i spun că s-ar putea că deja trăiește intr-un asemenea regim pe care și-l dorește, cu un om în vârful piramidei și cu un grup de deputați în Parlament pe post de figuranți puși acolo să facă atmosferă.
Și apoi, îi zic, credeți că un singur om este capabil să le știe pe toate, să se priceapă la orice, așa cum mulți au pretins până acum, îmbrăcând halate albe și plimbându-se prin spitale sau hale industriale, mimând înțelegere și competență pentru tot ceea ce li se arăta?
Miercuri
Urmăresc reacțiile ironice și amare la instalarea previzibilă în fruntea Centrului Anticorupție a unui funcționar de sistem.
De ce sunt importante reacțiile la orice decizie controversată? Atunci când sunt atacate, instituțiile democratice (și în consecință încrederea în aceste instituții) nu se prăbușesc dintr-o dată. Ele se surpă încet, cu fiecare piatră care li se extrage de la fundament, cu fiecare corp străin care li se implantează. Iar mâine ele nu vor mai arăta la fel. Vor rămâne doar cu numele.
Am văzut și în anii '90, și în ultimii ani, atâtea entități publice încercând să-și obțină o minimă autonomie, toate eșuând prin a se clătina și apoi a se supune cerberului politic. Știm cu toții că în asemenea procese de regres rezistența minimă din interior a grăbit capitularea instituțiilor democratice.
Joi
Revin pentru a treia oară, pentru a o termina poate, în sfârșit, la cartea jurnalistului român Marian Voicu, „Tezaurul României de la Moscova”. E acel tip de lectură care la răstimpuri ma face să ridic privirea de la carte și să privesc în gol, tulburat de cele citite, contrariat de slăbiciunile unor decidenți politici, dar și impresionat de rigoarea și curajul altora în condiții istorice nu vitrege: aproape imposibile.
Mă gândesc că ceea ce ne-ar putea fi de învățătură din toată această poveste încâlcită a tezaurului românesc este că așa-numitele ferestre de oportunitate trebuie folosite la timpul cuvenit. Uneori o a doua șansă nu se mai ivește.
Moartea regelui Mihai e un prilej de reflecție la această temă.
Vineri
Încă de ieri am văzut cum cele două lumi paralele din Republica Moldova, practic constatate ca atare, capătă o prelungire pe dimensiunea sondajelor de opinie. Diferențele pe alocuri izbitoare care decurg din măsurările IMAS-ului, pe de o parte, și Barometrului de Opinie Publică, pe de altă parte, sugerează că cineva greșește.
Rămâne ca aceste cifre contradictorii să fie confirmate sau combătute de rezultatele alegerilor, atunci urmând să se clarifice și cine a avut dreptate. N-ar trebui însă să uităm despre modul în care au fost folosite în trecut sondajele de opinie pentru a se justifica niște scoruri electorale obținute prin măsluirea voturilor.
Seara, pregătind o emisiune de săptămâna viitoare, arunc o privire peste istoricul formării statului Israel. Este impresionantă determinarea cu care evreii au luptat pentru un loc sub soare, uneori singuri împotriva tuturor.
Dacă vrem mai mult în această viață, trebuie să luptăm mai mult. Vorba lui Mircea Eliade: cortina se lasă o singură dată.