Constantin Olteanu: 15 octombrie 1959, satul Baurci Moldoveni, Cahul, USM, jurnalismm, joburi: Tinerimnea Moldovei, Literatura și arta, Revista Nistru, Săptămîna, cîndva scriam versuri, acum - doar tonalitatea și trăirea o mai păstrez din Poezie.
Luni
Oameni cu flori adaugă, fără voia lor, culoare unei zile pusă în rama timpului în alb-negru. Ambulanțele țipă pe undeva, pe aproape și îți dai seama că nu te mai sperie așa cum o făceau ieri, astă toamnă sau într-un alt martie din altă primăvară.
Cortegiul a urcat spre porțile cimitirului într-un ultim drum tivit cu petale de trandafir. S-a vorbit într-o nesfîrșită cutremurare și într-o înstrăinare care va rămîne mult timp printre noi. Apoi, am atins lutul cu palma și am părăsit un cimitir în care poieți, cîntăreți, prieteni – oameni măsoară veșnicia cu moartea lor.
În orele serii ne pomenim stăpîniți de niște buletine de știri cu nume pe care le-am auzit și ieri, și alaltăieri. Nu se prea spune nimic despre vaccinul care ne va reda dreptul la strîngeri de mînă și îmbrățișări. Mîine, marţi, vor avea loc consultări la președinție cu partidele politice. Consultări, fără îmbrățișări.
Marţi
E greu să crezi că dincolo de aceste ore-nsorite cade grea pînza ploii peste Moldova. Pe palma de pămînt din fața casei lalelele ne-amenință cu înflorirea. Acum un an, pe 16 martie erau înfloriți narcișii. Și lalele. Îl întreb pe bărbatul care fumează în ușa gheretei cu flori, cît costă lalelele? 30, zice. O floare. De ziua femeilor, o lalea costa 15 lei. Te întrebi, ce se schimbă: prețurile, timpurile sau oamenii?
În dimineața zilei, găsesc pe telefon un link pe care îl accesez cuprins de emoție. Un filmuleț cu prunci, flori și imagini nedeslușite. După toate astea – doar un cuvînt fetiță. Fiică-mea, va avea o fetiță.
Ziua se consumă cu o ploaie măruntă care își dactilografiază poezia pe geam. Afară plouă. În case, aproape în toate casele, niște televizoare mitraliază scenarii despre anticipate, candidați, eventuale guvernări. Vom adormi și azi într-o lume-mpărțită între oameni buni și oameni răi.
Miercuri
Astăzi s-a anunțat că a decedat generalul Anton Gămurari. Nu l-am cunoscut. Reapare însă în memoria mea stînd în fața Casei Presei, parcă neștiind ce să facă cu timpul. Am recitit zilele astea Colonelului nu are cine să-i scrie de Marques. A tot vîndut ce a putut în așteptarea pensiei, însă pensia nu a mai venit. Mă întreb dacă coloneilor noștri le scrie cumva cineva.
Prin capitală se vorbește despre schimbarea denumirii străzii Pușkin în Nicolae Dabija. Se formulează argumente, se flutură liste cu semnături. Știu că voința poporului, a mea și a ta e supremă. Dar mai știu că avem academii, că avem minți atinse de geniu și că există timpul, care lăsat să se scurgă, cerne și cuvintele, și gîndurile și pornirile noastre. Poate totuși, lăsăm un pic timpul să-și facă treaba.
Joi
Probabil viața politică își toarce pînzele mai mult după culise, mai mult în întuneric. E ca și cum ai face poze urmînd o veche tehnologie care cerea fixaj, albiuțe și în mod obligatoriu un întuneric absolut. Aprindeam lumina doar cînd chipurile erau deja prinse de hîrtie și bune de scos la uscat. Altfel pierdeam totul. Și în politică, pe întuneric se face totul. Cînd aprindem lumina, lucrul e deja făcut. Nu se spun nume, nu se spune cînd, nu se spune cum.
Joi a mai apărut un candidat pentru funcția de prim-ministru. E lipsă totală de claritate. Nu cred că cetăţeanul poartă vreo vină pentru necunoașterea materiei constituţionale. Ceea ce trebuie să știe e că are drepturi care se suprapun perfect peste drepturile universale. Cît privește, prima tentativă, majoritatea formalizată, mimarea constituției… E prea mult. Oamenii politici însă, fac slalom printre articolele Legii supreme, doborînd rînd pe rînd stegulețele de marcaj.
Vineri
Plouă și azi, iar lalelele, frunzele lor pornite spre noi, sînt un vot după care primăvara este adoptată în lectură finală. Intră-n vigoare fără să fie publicată un vreun monitor oficial.
Astăzi a apărut ziarul. În colțul de sus – poza lui Nicolae Dabija. În pagina trei, un titlu formulează destul de reușit efortul nostru de a mima normalitatea: „Omul nu poate fi înlocuit de un ecran pe care zîmbește omul”.
S-a ieftinit petrolul prin Arabii. Trecem pe lîngă benzinării, refacem din memorie o știre despre cum s-a schimbat metodologia de calculare a prețului, dar cifrele sînt cele de vechi. Așa e: binele vine mai greu. El întotdeauna alege drumul care ocolește. De ce nu ar merge pe scurtătură?