Tare ciudate sunt unele vorbe de-ale noastre, iar deseori și mai stranie este istoria lor. Iată, să luăm farfuria. Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:
“Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, căci era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”
Tablou: Ștefan cel Mare ciocnind un pahar cu cuplul Ceaușescu (tablou de Dan Hatmanu, reprodus inițial pe frontispiciul revistei Dialog, Iași, nr. 1 (94), 1983. Paharul lui Ștefan cel Mare, lăsat mănăstirii Putna, este zis de cronicarul Neculce a fi fost “în chipul farfurii”, farfuria însemnând pe atunci “porțelan”. (courtesy photo)
Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir „ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii”.
E comic cuvântul ăsta: “farfurie”, și este intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, “farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl preluase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi (فغفور) [fağfur].
Acest fağfur, porțelan, care în persană face derivatul adjectival fağfuri (“din porțelan”), vine însă de la persanul și mai vechi bağpur, expresie indo-iraniană care înseamnă Fiul lui Dumnezeu (în sanscrită, limba cea mai apropiată de iraniana veche: Bhaga-putra (भगपुत्र, iraniană: baghpur).
Direcția împrumutului farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.
In vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era însă o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.
În persana recentă, de după islamizarea începută în sec. VII-VIII, Baghpur (Fiul Cerului) a dat fonetic baghbur apoi, sensul inițial pierzându-se, faghfur. Faghfur (porțelan de China) a trecut în turcă sub forma [fağfur] și fağfuri (ceva din porțelan), de unde în greacă φαρφουρί, farfurì = porțelan. De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: “era în chipul marmurii albe şi al farfurii”, adică părea din marmură și porțelan.
Este interesant, însă, un paralelism cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Impăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului china… China, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, adică farfuriile, da.
Când mai spargem câte o farfurie ar trebui să ne amintim, așadar, că în alte vremuri ar fi fost un gest de lèse-majesté, de insultă adusă suveranului.
