Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa răsăriteană a facilitat şi inaugurarea unor proiecte legate de reconsiderarea critică a trecutului apropiat. În acest context în care s-a dezvoltat un nou discurs istoric, deseori presărat de noile clişee ideologice ale unui anti-comunism postcomunist, cercetătorii s-au oprit asupra rolului pe care l-au jucat serviciile secrete. Deschiderea arhivelor a declanşat un adevărat val de studii, dublat de memorii, deseori cu mesaje îndoielnice, scrise atît de victime ale regimului, cît şi de reprezentanţii săi, inclusiv ofiţeri ai poliţiei secrete.
În acest context istoric, est-european, România nu face o excepţie. Mai ales după anul 2000, cînd dosarele întocmite de fosta Securitate au devenit, parţial, accesibile.
Au trecut aproape 20 de ani, pînă cînd s-a publicat şi o monografie a Securităţii (de fapt, doar primul volum, coordonat de Florian Banu şi Liviu Ţăranu, cercetători la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – CNSAS – din Bucureşti; monografia o vom prezenta într-o altă emisiune).
Florian Banu (care a participat şi la scoaterea volumului Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România. 1962-1989, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011 – vezi, „Între legendă şi realitate”, Europa liberă, 29 iunie 2011) a publicat acum un amplu studiu, dedicat serviciului de informaţii externe în perioada 1948-1989.
Cartea structurată pe patru mari capitole, însumînd peste 600 de pagini, urmăreşte „evoluţia organizatorică a spionajului românesc” şi includerea unor cadre ale vechiului Serviciu Special de Informaţii (SSI) în structurile serviciului statului comunist. Banu oferă celor interesaţi numeroase informaţii legate de structura serviciului extern, denumirile schimbate de-a lungul anilor pînă la „decesul” Centrului de Informaţii Externe (CIE), în 1989.
În capitolul al doilea al lucrării, autorul prezintă şefii spionajului şi urmăreşte treptata profesionalizare a cadrelor după plecarea consilierilor sovietici şi promovarea unui curs accentuat naţional(ist) de către regimul de la Bucureşti, curs iniţiat de Gheoghiu-Dej şi continuat apoi de către Ceauşescu.
În ultimele două capitole, Florian Banu se opreşte asupra „defectorilor”, adică a unor ofiţeri, precum Mihai Pacepa, care au trecut de partea adversă. Tot aici, descrie succesele şi anumite insuccese ale serviciului extern. Partea aceasta seamănă, pe alocuri, cu o prea lungă dare de seamă, lipsită de distanţa critică necesară.
Ciudate sînt şi aprecierile, cvasi neutre, ale autorului cînd se referă la aşa-zisele acţiuni de combatere ale iredentismului maghiar, în care Securitatea externă s-a implicat. În aceste operaţiuni, care reflectă foarte bine ideologia tot mai naţionalistă şi xenofobă a regimului, fuseseră amestecaţi şi mulţi exilaţi. Aceştia – precum unii legionari ca, de pildă, N. S. Govora (vezi: „Securitatea şi legionarii”, hjs-online, şi RFE, 30.11. 2011) s-au identificat cu linia naţionalistă a regimului, acceptînd să devină colaboratori externi ai Securităţii. Acest aspect al colaboraţionismului extern şi al motivelor care au stat la baza acceptării rolului de agenţi aproape că nu este tematizat de către autorul lucrării. Tocmai această neglijare a unui aspect esenţial pentru înţelegerea dimensiunii ideologice a ceauşismului xenofob ar putea oferi argumente noi memorialiştilor securişti care se prezintă drept simpli patrioţi şi nicidecum ca reprezentanţi ai unui aparat represiv.
Banu, Florian / Ţăranu, Liviu (coord.): Securitatea 1948-1989. Monografie, vol. 1, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2016, 477 pp.
