Nu-i puţin lucru să faci parte din Biblioteca personală (1988) a lui J.L. Borges; pe cât de succintă, pe atât de densă prezentarea acestuia: „Din clipa în care naratorul, rătăcind în căutarea lui Pedro Paramo – tatăl său –, se întâlneşte cu un necunoscut, şi acesta îi spune că sunt fraţi şi că toţi oamenii din sat se numesc Paramo, cititorul înţelege că a pătruns într-un text fantastic, ale cărui nedefinite ramificaţii nu îi este dat să le prevadă, dar care l-au prins de la bun început cu o forţă irezistibilă. (…) Istoria, geografia, politica, tehnica lui Faulkner şi a unor scriitori ruşi şi scandinavi, sociologia şi simbolismul sunt interogate cu aviditate, dar nimeni nu a izbutit, până acum, să destrame curcubeul (…) Pedro Paramo este unul dintre cele mai bune romane ale literaturii de limbă spaniolă şi chiar ale literaturii universale” – de curând tradus şi în română de Ileana Scipione: Juan Rulfo, Pedro Paramo, Curtea Veche, 2022.
Fantasmagoric, pe-alocuri sinistru, în tot cazul apocaliptic, şi tocmai de aceea hipnotic – e cu neputinţă să repovesteşti Pedro Paramo; nu doar că lipseşte o linie de subiect bine definită, ci şi din cauza „corului” de voci ce-i amestecă pe vii şi morţi, timpuri şi locuri, delir şi realitate etc., într-un tot întreg amintind de peisajele metafizice ale lui Salvador Dali, doar că spectrul morţii e mult mai prezent la mexicanul Juan Rulfo (1917-1986): „Aici ceasurile mustesc de spaime. Dacă mata ai vedea mulţimea de suflete care hălăduiesc slobode pe stradă! Încep să iasă de cum se lasă noaptea. Şi nimănui nu-i place să le vadă. Sunt atât de multe, iar noi atât de puţini, că nici nu ne mai străduim să ne rugăm să fie mântuiţi. Nu ne-ajung rugăciunile pentru toţi. (…) Apoi mai sunt la mijloc şi păcatele noastre”. Altfel spus, un orizont închis fără niciun Dumnezeu („De atâţia ani n-am ai ridicat privirea, că am şi uitat cerul. Şi, chiar de-aş fi făcut-o, ce-aş fi câştigat? Ceru-i aşa de înalt şi ochii mei aşa de orbi, că am fost mulţumită să ştiu unde-i pământul”); un loc bântuit („Sunt sate care put a nefericire. Le ştii de cum respiri puţin aer vechi şi amorţit, sărac şi slab, ca tot ce-i bătrând. (…) Aici nu simţi decât putoarea galbenă şi acră ce pare că se răspândeşte peste tot. Pentru că acesta-i un sat nefericit, uns peste tot cu nefericire”); oameni plămădiţi din aceeaşi materie perisabilă („Trupul femeii, făcut din lut, acoperit cu o crustă de pământ, se destrăma ca topit într-o baltă de noroi. Mi s-a părut că înot în sudoarea care şiroia din ea şi că nu mai aveam aer să respir”); spectrul morţii peste toate, definitoriu pentru cei rămaşi în viaţă („Niciodată n-a dorit să retrăiască amintirea, pentru că ea aducea cu sine altele, ca şi cum, după ce rupeai un sac doldora de boabe, ai fi încercat să le opreşti să curgă. Moartea tatălui a adus cu sine alte morţi, iar în fiecare dintre ele era nelipsit obrazul ciopârţit; un ochi scos, altul privind răzbunător. Şi altul, şi altul…”) – totul în tuşe expresioniste păstoase, à la Van Gogh („Cerul mustea de stele, grase, umflate de atâta noapte”). Într-un cuvânt, o scriere mistică, cu vedere spre moarte („Prin uşă se vedeau zorii mijind pe cer. Nu erau stele. Doar un cer plumburiu, cenuşiu, încă nelimpezit de strălucirea soarelui. O lumină roşcată, de parcă nu albea de ziuă, ci abia se pogora noaptea. Afară, în ogradă, paşii unor oameni care parcă dau târcoale. Zgomote stinse. Iar aici, muierea în picioare, în prag; trupul ei nu lăsa ziua să intre; dar lăsa să se iţească printre braţe crâmpeie de cer, iar sub picioare şuvoaie de lumină; o strălucire împroşcată, de parcă sub ea duşumeaua era inundată de lacrimi. Şi apoi suspinul. Şi iar bocetul dulce, dar ascuţit, şi durerea care-i stoarce trupul:
– L-au ucis pe tată-tău.
– Dar pe tine cine te-a ucis, mamă?”).
Că bine zice Edmundo Valadés: „(…) primul roman al lui Juan Rulfo, Pedro Paramo, se desfăşoară într-o serie de transpuneri onirice, adâncind personajele dincolo de moarte. Nu se ştie dacă sunt vis, realitate, fabulă, adevăr, însă vocea li se aude prin perspicacitatea nemiloasă şi exactă a unui scriitor extraordinar” (subl. mea).
30 noiembrie ’23
