A murit marele cineast ceh Jiří Menzel, dispărut duminică după o lungă boală. Menzel, principalul reprezentant rămas în țară al noului val cehoslovac de la începutul anilor 1960, mort ieri la vârsta de 82 de ani, a rămas celebru pentru Oscarul primit (1967) pentru Trenuri bine păzite, un film dulce-amar situat spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și bazat pe un roman al lui Bohumil Hrabal.
În Occident, Jiří Menzel a rămas mai puțin cunoscut decât compatriotul său, de asemenea laureat cu Oscar, Miloš Forman.
Suntem obișnuiți cu câte un "Nou Val" cinematografic la fiecare deceniu...
Astel, deceniul care se încheie acum a cunoscut Noul Val românesc. Anii 1950 au fost ai Noului Val prin excelență, acea Nouvelle Vague franceză. Dar anii 1960 aveau să ducă la descoperirea cinematografiei est-europene, perioadă exuberantă, care în Cehoslovacia avea să se încheie odată cu invazia sovietică din primăvara anului 1968.
Mai toți regizorii reprezentanți ai mișcării au ieșit din Școala de Film și Televiziune a Academiei de Arte Teatrale din Praga (așa-numita FAMU).
Cel mai cunoscut, încă în viață, rămâne Miloš Forman, și de altfel filmele lui Asul de pică (1963) și Dragostea unei blonde (Lásky jedné plavovlásky,1965) marchează începutul mișcării. Filmele lui Forman au fost urmate imediat de cele ale al Věrei Chytilová, Ivan Passer (mort tot anul acesta, în ianuarie) și Ján Kadár.
Este limpede că prin atenția acordată montajului, decupării secvenței, dar și prin folosirea de actori neprofesioniști, ei au început prin a se inspira formal din Noul Val francez. Așa se face că Forman în găsit-o pe „actrița” din Dragostea unei blonde într-o stație de autobuz, ea fiind o fată de la țară care se pierduse în Praga, înainte de a accepta să joace în acea felie de viață cenușie din cotidianul comunismului.
Spre deosebire de francezi, însă, cineaștii cehi și slovaci strecurau acolo ceea ce era perceput de public, dar și de cenzură, ca un net mesaj politic. De altfel, deși el a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, un alt film al lui Menzel, Ciocârlii pe o sârmă, tot după un roman de Hrabal, a fost interzis de cenzura comunistă și a putut fi văzut pe ecrane abia după 1989. Acela nu a reușit să treacă printre faliile și interstițiile cenzurii.
La scurtă vreme după premierea lui la Oscaruri, a urmat intervenția sovietică din primăvara lui 1968...
Asta a declanșat un val de plecări în occident a multor artiști, printre care cineaști și scriitori. Astfel, Miloš Forman și Milan Kundera au plecat; dar Menzel și Hrabal au rămas.
În Trenuri bine păzite întâlnim, ca și în romanele lui Kundera din acea perioadă, o transpunere a monotoniei cotidianului în eșecurile sexuale ale personajului. Filmul are o densă țesătură simbolică, inclusiv prin felul în care personajul, tânărul amploaiat feroviar Miloš, trimite spectatorul cu gândul la Bravul soldat Švejk al lui Jaroslav Hašek. Spectatorii nu s-au înșelat însă să vadă, codat, comunismul, acolo unde în film este vorba de absurditățile ocupației naziste.
Prin trimiterile politice codate, sexualitatea complexă și combinația de cenușiu comunist cu începuturile muzicii rockului și ale muzicii pop, Noul Val cehoslovac oferea un straniu cocktail, care putea fi savurat atât în festivalurile occidentale, cât și acasă, prin interstițiile cenzurii.
Unul din paradoxurile Noului Val din Praga, de altfel, este acela că filmele acestor cineaști, produse în bună parte în studiourile Barandov (echivalentul cehesc al Buftea) beneficiau deseori de bugete de producție mult mai mari decât cele ale filmelor Noului Val francez, în primul rând pentru că erau practic produse ale statului.
Filme contestatare produse cu banii statului, acesta nu e decât unul din paradoxurile perioadei comunismului din țara care i-a dat pe Kafka și pe Švejk.
