Pe 9 octombrie curent, se împlinesc 130 de ani de la naşterea sârbului Ivo Andrić (1892 – 1975), „un maestru al genului [epic], şi încă unul care se află în văzul lumii de aproape şaizeci de ani: era în 1961 când primea Premiul Nobel pentru Literatură” (The New York Rewiew of Books).
Nu ne dragul aniversării însă i-am recitit marele lui romane, precum şi, în premieră, volumul de „proză scurtă (…) de factură realistă, croită din punct de vedere al rigorii compoziţiei, al tonului naraţiunii, al perfecţiunii stilistice în maniera Occidentului artistic, [dar] puternic impregnată de elementul Orientului ca document şi poezie” (Isidora Sekulić), Poză de familie şi alte povestiri, Cartier, 2022, în traducerea măiestrită a Octaviei Nedelcu, tot ea autoarea Prefeţei, Ivo Andric – un Homer al Balcanilor.
Aşadar, „în cele 19 povestiri selectate şi reunite în acest volum – observă aceeaşi Octavia Nedelcu –, scrise în perioada 1914-1964, autorul descrie o lume a alterităţii şi a excentricităţii în care se perindă adulţi şi copii, care coexistă într-un univers al visului şi al realităţii, al iluzoriului şi al posibilului, al banalului şi al excepţionalului, al tradiţionalului şi al modernităţii, captivi ai destinului din care nu pot evada.” Dintre acestea 19, unele cu adevărat magistrale: Trunchiul de om; Cartea; Vecinii; Poză de familie; Fereastra. Nu atât trama naraţiunilor impresionează – cu o excepţie, Trunchiul de om –, cât capacitatea scriitorului de a surprinde, în câteva fraze măiestrit caligrafiate, cele mai complexe caractere umane (Floarea roşie; Autobiografie, aceeaşi Poză de familie, capodopera volumului), vârstele omului (Copiii), pestriţul „covor etnic” al Balcanilor (Chilimul), în sfârşit, vremurile – otomane, imperiale sau popular-republicane, de după război.
O mostră de text, de cea mai înaltă probă: „Să începem cu femeia, pentru că, de altfel, cu ea a început şi s-a sfârşit totul în familia aceasta, de la căsătorie până la moarte. Este o femeie cu ten măsliniu, scundă de statură, cu o bărbie dublă şi mustăcioară aspră, cu multe straturi generoase de grăsime în cantităţi neobişnuite şi în locuri neaşteptate. (…) Are ochii negri de o strălucire glacială, cu o privire aspră şi albul ochiului de culoare gălbuie. Iese în evidenţă nasul mic şi cârn, care se pierde pe faţa cărnoasă, cu ten gras sub straturi de pudră, precum şi sub rujul intens pe buzele ei palide şi subţiri, care nu-i dezvăluie dinţii nici când vorbeşte şi nici când râde. (Există o vorbă din bătrâni care spune că «pentru cei din neamul Kamenković zâmbetul costă un ducat», iar ei nu risipeau ducaţii, ci îi păstrau pentru dânşii.)”
Şi mai există o frază care te întoarce pe dos, fie că ai trăit-o pe propria piele, fie că nu: „Şi înainte, şi după asta, tata m-a bătut în accesele lui de furie neînţelese pentru mine, mult şi des, ca şi pe fratele meu când a început să crească. (Toată viaţa ne tratăm apoi de tarele copilăriei!)” (subl. mea).
10 octombrie ’22
