Poate că pentru noi, cei din est, imaginea cea mai puternică a mitului Belmondo se află în romanul din 1994 al lui Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur, cu acel adolescent trăind undeva în Siberia și hrănindu-se cu isprăvile lui Belmondo din filmul Le Magnifique. Pentru generația mea Belmondo a fost în primul rând actorul plin de vervă și de farmec din Cartouche, din Omul din Rio și din Creierul, filme de aventuri și totodată comedii încântătoare, grație cărora evadam din previzibilul cenușiu al „societății socialiste multilateral dezvoltate”.
Abia mai târziu, în proiecții de cinematecă, l-am descoperit pe actorul care jucase în Cu sufletul la gură (A bout de souffle) și Pierrot nebunul (Pierrot le fou), filmele lui Godard, filme emblematice pentru ceea ce s-a numit Noul Val (La Nouvelle Vague) francez.
În prodigioasa lui activitate, Belmondo a lucrat cu mari regizori – Jean-Pierre Melville, René Clémént, Louis Malle, Alain Resnais, a asigurat succesul de public al filmelor lui Philippe de Broca, Henri Verneuil, Gérard Oury, Jacques Deray etc.
Era un ultim supraviețuitor al unei generații fabuloase...
Exceptându-l pe Alain Delon, cu care a făcut un memorabil cuplu în Borsalino, el era un ultim supraviețuitor al unei generații fabuloase, în care au strălucit Jean Rochefort, Philippe Noiret, Jean-Pierre Marielle, Claude Rich, Michel Piccoli, pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre cei care au fost mari vedete și pe scenă, și pe ecran.
Belmondo era inconfundabil: o figură la antipodul tiparului de „june prim”, o flexibilitate de sportiv a corpului, o voce cu inflexiuni ironice. Avea 88 de ani și, din cauza unui accident cerebral, nu mai făcea film și teatru de două decenii.
Chiar și așa, în aparițiile sale publice, era mereu surâzător, comunicativ, tonic, sfidând vârsta și boala. Ai fi zis că vrea ca noi să păstram imaginea lui din filmele în care făcea tot felul de năzdravanii și în care era spiritual și seducător. Și, miracol, a reușit.
