Tocmai l-am petrecut pe ultimul drum, cu inimile frânte, pe Ioan-Cristi VLAD (27 iulie 1997 – 26 iulie 2022), tânărul actor de la Teatrul Naţional „Eugène Ionesco”, smuls dintre noi – atât de nedrept! –, în dimineaţa zilei de 26 iulie, de apa Nistrului, care o dată în plus, în tragica noastră istorie, s-a dovedit a fi apa Stixului.
Cu doar o seară înainte, în incinta aceluiaşi T.E.I. a avut loc premiera filmului documentar Zbor, cu maestrul Vladimir Beşleagă (n. 25 iulie 1931) în chip de protagonist; în mai puţin de 12 ore se frângea zborul unuia dintre copiii-minune ai scenei naţionale, pe care l-am aplaudat în Peter Pan şi Regele Lear, nou-adormitul întru Domnul Ioan-Cristi.
Am avut dintotdeauna o mare admiraţie pentru actori, oameni în ale căror piepturi bat tot atâtea inimi câte personaje joacă, pe scenă sau în film. I-am invidiat frumos pentru că li-i dat să trăiască mai multe vieţi, odată cu fiecare personaj, de fiecare dată altfel la orice ieşire pe scenă. Mi s-a părut o cumplită nedreptate atunci când sunt scoşi din pâine, sau când sunt repartizaţi în roluri mărunte, mult sub capacitatea lor artistică, şi asta deoarece, spre deosebire de un scriitor sau un compozitor care pot scrie „pentru sertar”, un actor de teatru nu are cum juca „pentru sertar” – el se întâmplă aici şi acum, e cu inima în palme şi sufletul pe buze.
În puţinele roluri pe care a apucat să le joace pe scena profesionistă, Ioan-Cristi Vlad s-a făcut remarcat şi iubit tocmai pentru dăruirea cu care şi-a practicat nu atât meseria, cât vocaţia. Avea simţul celuilalt (termenul empatic mi se pare mult prea „tehnic” în cazul de faţă) – după mine, esenţial pentru orice om de artă, şi cu atât mai necesar unui actor. O spun în cunoştinţă de cauză, după ce că la Nocturna TEI din 24 iunie curent Ioan-Cristi a prezentat o superbă parodie la adresa subsemnatului (cel responsabil cu lansările de carte din cadrul Nocturnelor), făcându-mi un mare Dar, de a mă vedea dintr-o parte – nu doar că „mă citise” cu brio, a prins însăşi firea mea mereu prea grăbită să ajungă la esenţă, drept care i-am strâns mâna spunându-i, la încheierea spectacolului: „Acum va trebui să cresc eu vreo 20 cm – ca să fiu la înălţimea… parodiei mele!”
Vai! oricât aş creşte de-acum înainte, n-am să-l mai ajung în veci pe Ioan-Cristi, desprins iată de cele pământeşti pentru a ajunge – vreau să cred! – în Împărăţia Cerurilor. Odată cu el, pleacă şi o părticică din mine – nu e deloc o figură de stil spusa mea; nici n-am reuşit bine să ne împrietenim în viaţa de toate zilele, că moartea ne-a şi legat pentru totdeauna!
Îngădui-mi-se să închei aceste rânduri de rămas-bun pentru Ioan-Cristi Vlad printr-un mic fragment din poemul Pocitania, chiar poemul final din volumul Apa.3D (volum în care-şi dorm somnul de veci mai mulţi prieteni de-ai mei – Mariana Marin, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Eugen Cioclea, Alexandru Vlad ş.a. –, cărora li se va alătura, la o proximă reeditare, şi Cristi):
* * * * * * * * *
ca o ceapă mustind de plâns, pe dinăuntru, şi fără s-o
fi zdrobit în pumn nimeni, ca s-o îndulcească, fiinţa – doar pleoape
şi batiste/ batiste şi pleoape, prin care mai mult te prevezi decât vezi.
o făptură de jur-împrejur numai pleoape-n foiţe de ceapă
şi batiste-n foiţe de biblie, care visează să încrucişeze
trandafirul lui Rilke cu a lui Celan Niemandsrose.
veghea câtor popoare, purtată în gene, o are-n vedere?
somnul cărei naţiuni s-a lăsat cu priveghi? şi nimicului
al cui ochi fără pleoape îi stă împotrivă?
şi această – de două milenii, pe mică de ceas – întrebare: „eu, Doamne?”
