După zile întregi petrecute fără apă într-un subsol distrus de pe linia frontului, soldatul ucrainean Vladislav s-a întors cu spatele la camarazii săi și a urinat într-o sticlă. „Apoi s-a răcit și am băut-o”, își amintește el.

Vladislav, în vârstă de 23 de ani, este unul din cei doi luptători cărora li s-a ordonat să mențină timp de două săptămâni o poziție de luptă în satul Klișciivka, din estul regiunii Donețk, în vara anului 2024. Însă, într-un mod neașteptat, bărbații au rezistat tocmai două luni, în care foamea și setea au fost, adesea, dușmani mai de temut chiar decât trupele de asalt rusești care încercau să îi înlăture.

Klișciivka reprezintă un punct de observație strategic în zona respectivă și a fost intens disputată începând cu noiembrie 2022. Localitatea găzduia sute de oameni înainte de război, dar a fost distrusă de lupte. Satul zace acum în ruine și se află sub control rusesc.

Vladislav a declarat pentru RFE/RL că, împreună cu un coleg al său, a primit ordinul să ocupe un subsol din sat.

„Mi-au zis: «Du-te și ocupă postul, căci nu mai este nimeni acolo»”, a spus el. Cu toate acestea, în subsol, cei doi au descoperit un soldat ucrainean înfometat, a cărui stare prevestea ceea ce urmau să îndure. „Era atât de slab și epuizat, încât i se vedeau oasele”. Bărbatul a rămas alături de noii sosiți, trecând împreună cu ei prin tot ceea ce avea să urmeze.

Pe pozițiile active de pe linia frontului, precum cea deținută de Vladislav și camarazii săi, dronele de recunoaștere ale inamicului caută în permanență „mișcări”, care sunt transmise artileriei și echipelor de drone FPV (cu vedere la prima persoană), imediat ce soldații sunt reperați. Din această cauză, proviziile sunt, în general, livrate cu drona. Însă, pe vreme umedă sau furtunoasă, quadcopterele nu pot zbura și soldații rămân fără hrană sau apă.

„La început, am încercat să-l îngrijim pe camaradul nostru epuizat, dar am rămas fără apă din prima zi”, a spus Vladislav pentru RFE/RL. „Am luat cu noi mai multe provizii, însă în drum spre poziție am dat apă băieților pe care i-am întâlnit, așa că am ajuns cu o singură sticlă”.

În cea de-a doua săptămână, soldații nu mai aveau apă deloc, și au început să își bea propria urină. „Ne-am gândit - asta este, trebuie să facem ceva”, a spus Vladislav. Tot atunci, el a început să facă semne pe peretele subsolului pentru a marca trecerea zilelor.

Când comandamentul lor din apropiere a fost lovit de un atac rusesc, comunicarea cu lumea exterioară a încetat complet. Vladislav își amintește că fusese sfătuit să nu părăsească subsolul. Cu toate acestea, spune el: „Voiam atât de mult să beau apă, încât îmi tremura tot corpul, atunci când m-am ridicat”.

După ce s-a cățărat și a iești de pe poziția lor devastată de artilerie, Vladislav a găsit o fântână în apropiere. „Am folosit o cască și am adunat apă. Prima dată, când am adus puțină apă în subsol, acea apă obișnuită de fântână avea un gust dulce”.

Dar această acțiune disperată pentru o gură de apă a fost observată de recunoașterea rusă. Dronele, mortierele și artileria au început să bombardeze poziția ucraineană, apoi soldații au fost atacați cu gaze. Folosirea gazelor lacrimogene interzise a fost confirmată de mai multe ori pe frontul ucrainean, iar soldații spun că aceste substanțe sunt adesea împrăștiate cu canistrele din drone.

„Erau atât de multe, încât treceau prin masca de gaze. Totul ardea, era greu să respir”, spune Vladislav. „M-a salvat doar faptul că, brusc, am realizat că trebuie să respir calm, că nu pot intra în panică. Doar atunci când am respirat lent, filtrul [măștii antigaz] a funcționat”.

Între atacurile rusești asupra poziției lor, foamea a început să îi roadă pe bărbații care spun că au văzut cum trupurile lor „se urâțeau" din cauza malnutriției. Vladislav estimează că a scăzut în greutate până la aproape 50 de kilograme, față de 75 cât avea de obicei.

„La un moment dat, răzuiam de pe pământ firimituri de tăieței instant”, spune Vladislav. El își amintește că, atunci când dronele cu provizii au ajuns în sfârșit la poziția lor, s-au simțit ca „în al nouălea cer” de bucurie. „Am învățat să gătesc acolo. Ne-au aruncat niște piure de cartofi, tăieței instant și biscuiți”.

În cele din urmă, grupul lui Vladislav a putut efectua incursiuni în împrejurimile satului Klișciivka, adunând alimentele și apa pe care le-au putut găsi.

La rândul lor, trupele ruse făceau propriile incursiuni în satul devastat.

Un grup de luptători ruși care se deplasa prin localitate a fost reperat de dronele ucrainene și a fost atacat. Trupele ruse au aruncat o bună parte din lucrurile pe care le aveau și au fugit. Vladislav spune că a ieșit afară din subsol și a găsit un rucsac abandonat. „Înăuntru era un telefon, biscuiți, o cutie cu tocană și niște cereale”. Când a ajuns cu acest „premiu” la poziția sa de luptă, spune el, „băieții erau atât de fericiți că acolo era și ceva de mâncare”.

În timpul unei alte incursiuni rusești, trupele invadatoare au încercat să ia cu asalt subsolul în care Vladislav și camarazii săi erau ascunși.

„Am anunțat prin radio comandamentul că suntem atacați, apoi ne-am pregătit să ripostăm. Una din dronele noastre a fost lansată și a început să arunce bombe asupra lor. Când unul dintre luptătorii ruși a intrat în poziția noastră, l-am împușcat cu arma automată și mitraliera noastră ușoară. Încă se poate vedea sângele lui pe beton”.

Vladislav afirmă că nu a simțit teamă în timpul asaltului. „Ești pur și simplu pe adrenalină. Îți ocupi poziția, scoți siguranța armei și aștepți. Apoi, imediat ce inamicul intră, tragi și gata. Nu te gândești la nimic altceva”.

După o lună de zile, bărbații au fost anunțați că vor fi în sfârșit înlocuiți, însă situația precară de pe câmpul de luptă a făcut ca rotația să fie amânată pentru mai mult timp.

Cu alimente și apă puține și sub bombardamente frecvente, Vladislav spune că stresul a fost uneori greu de suportat.

„Au fost momente când eram atât de stresat încât îmi venea să mă împușc. Camarazii mei vorbeau despre fiecare lucru la care ne puteam gândi. A fost greu. Toți trei plângeam. Voiam doar să mergem acasă”.

Tânărul soldat s-a putut relaxa emoțional abia atunci când soția sa, care locuiește în afara Ucrainei, a reușit să dea de el, o singură dată, la telefon. „Ea l-a sunat pe comandantul meu, apoi cartierul general ne-a conectat prin radio și am vorbit. Am fost atât de fericit, de parcă zburam. Apoi am vorbit și cu fiica mea. În acel moment, am putut să uit de orice altceva”.

Când, în sfârșit, a sosit ordinul ca militarii să părăsească poziția după ceva mai mult de două luni, aceștia au mers în tăcere, prin întunericul străpuns din când în când de tiruri și lumini misterioase, spre care se îndreptau, sperând să fie liniile de apărare ale propriilor forțe. Atacați de o dronă rusească, bărbații s-au despărțit și abia în zorii următoarei zile Vladislav a reușit să ajungă, în sfârșit, relativ în siguranța, la postul de comandă. Camarazii săi au fost răniți în timpul evacuării, dar au ajuns și ei cu bine, inclusiv soldatul pe care l-au găsit în subsol cu două luni înainte.

Prima sa prioritate a fost hrana. „Mi-am sunat soția doar pentru a o anunța că am ieșit, apoi i-am spus: „Dă-mi 10 minute, mă duc să mănânc”. M-am înfruptat din tot ce am găsit: cârnați, piure de cartofi, tăiței instant", își amintește el. „M-am îndopat cu tot ce mi-a căzut în mână”.

Vârsta de recrutare în Ucraina este de la 25 de ani, ceea ce înseamnă că Vladislav ar fi putut evita războiul. Însă, chiar și după calvarul pe care l-a trăit în Klișciivka, el spune: „Vreau să mă întorc și să-i ajut pe băieți. Vreau să fiu pe front și să aud prin radio: «Gata, băieți, ura, războiul s-a terminat», apoi să-i văd pe toți ieșind și plecând”.

„Vreau ca toată lumea să se întoarcă acasă - toată lumea”, spune soldatul.

Nota redacției: La scurt timp după realizarea acestui interviu în regiunea Donețk, în decembrie 2024, Vladislav a fost rănit de o mină de teren, în timp ce se îndrepta spre o nouă poziție de pe linia frontului. În prezent, el este supus unui tratament medical pentru rănile sale.

📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te