O scriere pe măsura pământului – şi când zic pământ, mă gândesc şi la… mare, mai exact la nenumăratele insuliţe ce formează Islanda, ţara de foc şi gheaţă! – care l-a dat pe Hallgrimur Helgason (n. 1959, la Reykjavik), autorul romanului Femeia la 1000 C, Art, 2020, o „fabulă ireverenţioasă despre un copil în timp de război [ce] aduce aminte inevitabil de Toba de tinichea a lui Gunter Grass” (The Guardian).
„Nu mai am decât câteva săptămâni de trăit, două cartuşe de Pall Mall, un laptop şi o grenadă de mână, dar nu m-am simţit niciodată mai bine”, îşi începe naraţiunea octogenara Hera, „băbătia ţintuită la pat” într-un garaj închiriat – chiar nepoata primului preşedinte al Islandei –, Herbjorg Maria Bjornsson („Prenumele «Maria» îl îmblânzeşte pe «Herbjorg», dar mă îndoiesc că au existat două femei mai diferite care să împartă aceeaşi viaţă. Una şi-a sacrificat despicătura pentru Dumnezeu, în timp ce cealaltă şi-a dăruit-o unei armate de bărbaţi”). Preţ de câteva luni, femeia îşi retrăieşte întreaga viaţă, sfărâmată de la bun început (îşi cunoaşte tatăl abia la 7 ani; apoi tatăl Herei îmbrăţişează nazismul şi pleacă să lupte de partea Germaniei în Cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia fata rămasă singură este violată, la 14 ani, de-un polonez, apoi se iubeşte cu un ofiţer neamţ, iar în cele din urmă ajunge într-un bordel clandestin din Berlin, în 1945, unde e dată unor soldaţi ruşi etc., etc.), iar pe măsură ce istoriile se înşiră (nu mai puţin de 120 de capitole, de la „Model din 1929, 2009” la „Mâini încleştate, 2009”, peste 530 de pagini), se poate vorbi despre o scriere-arhipelag, acoperind câteva continente (Europa, America de Nord şi de Sud; teribile, secvenţele din Argentina, în care Hera face imposibilul ca să conceapă o fiică, pe care însă o pierde la doi ani, strivită de o maşină) & aproape un secol (al tuturor extremelor), totul dintr-o (ultimă!) suflare: „Cu toţii trăiseră anii de război şi adunaseră multe atrocităţi, dar aceşti bărbaţi trăseseră efectiv cu ochiul sub război şi înţeleseseră că umanitatea îşi scrie istoria scoţând-o din cărţi şi aruncând-o în foc, într-un loc în care începutul şi sfârşitul coexistă, locuit doar de diavol şi de Dumnezeu. Şi omul îi îngrozise pe amândoi. Istoria umanităţii fusese golită de sens…”
Ca să n-o închei pe o notă pesimistă, voi cita pe final o secvenţă ce explică (poate) de ce un popor atât de mic a dat un laureat Nobel pentru Literatură (Halldór Laxness, 1955): „…noi islandezii umblăm cu aur în gură, lucru care ne-a format mai mult decât orice. Măcar nu irosim cuvintele. Problema cu islandeza însă este că e o limbă prea mare pentru un popor atât de mic. (…) conţine şase sute de mii de cuvinte şi peste cinci milioane de combinaţii de cuvinte. Limba noastră este aşadar considerabil mai mare decât poporul”. (În paranteză amintesc că, în româna secolelor trecute, dar şi într-un poem de Eminescu, limbă şi popor sunt sinonime.)
9 octombrie ’23
