Greu de spus care ar fi unitatea de măsură pentru epopeea Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, Humanitas, 2020 – Donul liniştit al lui Şolohov? Un veac de singurătate al lui Marquez?
Cert este că saga scriitoarei ruse de origine tătară (n. 1977, la Kazan) are toate caracteristicile unei Cărţi Mari, fiind „simultan, un roman istoric despre vicisitudinile îndurate de populaţia Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înţeleaptă despre omul mărunt şi istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluieraşului din Hamelin nu este mai puţin ameninţătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent” (Revizor). Până şi cronologia are ceva din grandoarea unor vremuri mitologice: „Anul Caselor Nimicite, Anul Viţeilor Nenăscuţi, Anul Copiilor Morţi, Anul Presimţirilor Rele, Anul Veşnicului Noiembrie” ş.a., fără a mai vorbi de trama magistrală ca însăşi Volga, fluviul ce se confundă de la un moment încolo cu naraţiunea propriu-zisă: „Că râul acesta e plin de moarte? Că fundul lui e aşternut cu morţi, că apa e compusă din sânge şi blesteme de muribunzi? Sau, dimpotrivă, că e plină de viaţă? (…) Că râul acesta e înşelătorie pură? O frumuseţe imaginară, acoperind o urâţenie fără seamăn? Sau, dimpotrivă, e numai adevăr? Adevăr curat, păstrat cu grijă, aşteptându-i secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschişi?”
Cât priveşte măiestria romancierei, voi cita o singură secvenţă, aia în care Jakob Bach o scoate din casă pe fetiţa crescută de el singur de la naştere, pentru a merge la Saratov, în ideea de a pleca în Germania, şi care vede acum pentru prima dată oameni: „Lumea – imensă, incredibilă – nu-i încăpea în ochi şi în urechi, o orbea şi o asurzea. O umplea pe Anntche, ameninţând să-i spargă în bucăţi inimioara tulburată şi căpşorul înflăcărat de abundenţa de impresii. Cu ea nu te puteai lupta, puteai doar să i te supui – şi să te topeşti în ea fără urmă. Şi Anntche s-a topit: îşi acoperea din când în când pleoapele, îşi ţinea respiraţia şi plutea supusă, condusă de Bach, simţindu-se limpede parte din sunete şi imagini: pleoscăitul roţilor de vapor pe râu, înjurăturile marinarilor, nechezatul cailor, pârâitul electricităţii, zbârnâitul batozelor; nu avea de unde să ştie toate aceste cuvinte şi denumiri – dar parcă despre cuvinte era vorba! Lumea era uimitoare şi fără ele. Suspinând adânc, îşi deschidea iar pleoapele.”
După un debut fulminant, la 38 de ani, cu romanul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina se clasicizează din mers, abia trecută de 40, odată cu Copiii de pe Volga, scriere distinsă în 2019 cu Premiul Bolşaia Kniga, în Rusia, şi cu Marele Premiu Ivo Andri, în Serbia.
30 noiembrie ’20
