După primele zece ediţii în răstimpul cărora FILIT Iaşi a devenit cel mai important Festival Internaţional de Literatură şi Traducere din Estul Europei, în după-amiaza de vineri 20 octombrie curent iată-l trecând Prutul, cu Trenul Literaturii în care s-au aflat mai mulţi scriitori din afară & români (printre aceştia din urmă, şi romancierul Lucian Dan Teodorovici, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi, unul dintre fondatorii FILIT), pentru a inaugura cea de-ntâi ediţie (10 + 1, per total) a FILIT Chişinău.
Trec peste festivitatea de deschidere de la Teatrul Fără Nume din Chişinău, în care s-au tot adus mulţumiri (meritate!), din partea oaspeţilor şi a gazdelor, pentru a intra direct în subiect. Ca şi la FILIT Iaşi, în seara de miercuri (la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”), onoarea de a urca – prima! – pe scenă i-a revenit romancierei Guzel Iahina (n. 1977, Kazan), pentru o dezbatere de peste o oră jumătate moderată de poeta Silvia Goteanschii. Sobră, inteligentă, profesionistă până în vârful unghiilor, făcând pauze după fiecare propoziţie pentru ca discursul său să fie transpus în română de poetul şi traducătorul Ivan Pilchin, scriitoarea de origine tătară stabilită la Moscova a făcut un soi de master class pornind de la cele trei romane ale sale, tustrele traduce în română de Luana Schidu – Zuleiha deschide ochii, Humanitas, 2018; Copiii de pe Volga, Humanitas, 2020, şi Trenul spre Samarkand, Humanitas, 2021 –, fără a intra însă prea adânc în ceea ce s-ar numi laboratorul de creaţie, suficient totuşi pentru a pune în lumină, o dată în plus, liniile de forţă ale unei şcoli narative de mare tradiţie. (În paranteză fie spus, la întrebarea din sală dacă se aşteaptă la un Premiul Nobel pentru Literatură, cum îi menesc unii critici, Guzel Iahina a răspuns prompt că se roagă, în fiecare an, pentru rusoaica Ludmila Uliţkaia!)
Din tot ce-a spus – lucruri bine gândite, formulate exact (de unde, pe alocuri, şi senzaţia de discurs pregătit de-acasă) –, mie unuia mi-a sunat cel mai bine această frază scurtă, cu valoare de credo: „Literatura, un instrument al compasiunii…” Deloc întâmplător, Guzel Iahina a repetat în câteva rânduri că, după 24 februarie 2022, nu mai poate trăi & scrie ca înainte, căci războiul a dat totul peste cap (formidabilă, întrebarea din sală despre artiştii pe care unele evenimente istorice îi descalifică; din păcate, i-a fost tradusă ruseşte greşit, astfel că scriitoarea a răspuns practic la o cu totul altă întrebare). Exact în această cheie, a compasiunii – pentru victime, în primul rând, dar şi pentru cei care, uneori fără voia lor, s-au pomenit de cealaltă parte –, i-am citit cărţile, şi chiar i le-am prezentat, primele două (cea de-a treia, urmează):
* * * * * *
Un debut egal cu o consacrare, şi „care aduce un suflu nou în literatura rusă” (Evgheni Vodolazkin), romanul Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, Humanitas, 2020, „nepoata unei învăţătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel” (Le Figaro Magazine).
Cum să redai pe scurt o saga de peste 400 de pagini?! Nici nu-mi propun s-o fac, suficient să pun faţă-n faţă două secvenţe – prima, în care soţii Valiev ascund, de frica colectivizării cu de-a sila, grâul pentru semănat în mormântul fiicelor lor, moarte prematur: „Murtaza răstoarnă acolo grăunţele galbene ca soarele, rostogolindu-se în ger ca nişte pietricele. Zuleiha îşi pune mâinile sub şuvoiul greu. Grâu. O să doarmă aici, între Şamsia şi Firuza, în sicriul adânc din lemn, în aşteptarea primăverii. Iar când aerul va fi cald, când pajiştile pustii vor fi mângâiate de soare, va fi pus din nou în pământ, ca să răsară şi să crească verde pe câmp (…) Fetele îi ajutau mereu – nu era primul an când păstrau până-n primăvară proviziile părinţilor”; şi cea de-a doua, dintr-un lagăr de muncă de pe Angara, în cel de-al 16-lea an de deportare a femeii (gravide, cum se va dovedi – Iusuf se naşte la scurt timp după ce ajung în Siberia): „Moartea se împletea cu viaţa, erau tainic legate una de cealaltă – şi de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viaţa ieşea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece şi de aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha ştia una şi bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziş tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc şi animalelor li se vor naşte o groază de pui zburdalnici. De aceea, când ucidea nu simţea că face o faptă plină de cruzime. (…) Nu demult îşi amintise din senin de grăunţele îngropate în cimitirul din Iulbaş, între mormintele fiicelor ei. Şi-i trecu prin minte gândul că nu se prăpădise toate. Unele, fie şi câteva, încolţiseră în crăpăturile sicrielor de lemn…”
Recomandată călduros de Ludmila Uliţkaia – „Zuleiha deschide ochii (…) are calitatea esenţială a literaturii adevărate: îţi merge direct la inimă” – şi salutată cu entuziasm de presa de pe mapamond, cartea tinerei tătăroaice Guzel Iahina e transpusă în câteva zeci de limbi, ceea ce înseamnă că marea tradiţia umanistă a romanului rusesc, departe de a fi murit, merge cu succes înainte.
* * * * * *
Greu de spus care ar fi unitatea de măsură pentru epopeea Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, Humanitas, 2020 – Donul liniştit al lui Şolohov? Un veac de singurătate al lui Marquez? Cert este că saga scriitoarei ruse de origine tătară are toate caracteristicile unei Cărţi Mari, fiind „simultan, un roman istoric despre vicisitudinile îndurate de populaţia Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înţeleaptă despre omul mărunt şi istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluieraşului din Hamelin nu-i mai puţin ameninţătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent” (Revizor). Până şi cronologia are ceva din grandoarea unor vremuri mitologice: „Anul Caselor Nimicite, Anul Viţeilor Nenăscuţi, Anul Copiilor Morţi, Anul Presimţirilor Rele, Anul Veşnicului Noiembrie” ş.a., fără a mai vorbi de trama magistrală ca însăşi Volga, fluviul ce se confundă de la un moment încolo cu naraţiunea propriu-zisă: „Că râul acesta e plin de moarte? Că fundul lui e aşternut cu morţi, că apa e compusă din sânge şi blesteme de muribunzi? Sau, dimpotrivă, că e plină de viaţă? (…) Că râul acesta e înşelătorie pură? O frumuseţe imaginară, acoperind o urâţenie fără seamăn? Sau, dimpotrivă, e numai adevăr? Adevăr curat, păstrat cu grijă, aşteptându-i secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschişi?”
Cât priveşte măiestria romancierei, voi cita o singură secvenţă, aia în care Jakob Bach o scoate din casă pe fetiţa crescută de el singur de la naştere, pentru a merge la Saratov, în ideea de a pleca în Germania, şi care vede acum pentru prima dată oameni: „Lumea – imensă, incredibilă – nu-i încăpea în ochi şi în urechi, o orbea şi o asurzea. O umplea pe Anntche, ameninţând să-i spargă în bucăţi inimioara tulburată şi căpşorul înflăcărat de abundenţa de impresii. Cu ea nu te puteai lupta, puteai doar să i te supui – şi să te topeşti în ea fără urmă. Şi Anntche s-a topit: îşi acoperea din când în când pleoapele, îşi ţinea respiraţia şi plutea supusă, condusă de Bach, simţindu-se limpede parte din sunete şi imagini: pleoscăitul roţilor de vapor pe râu, înjurăturile marinarilor, nechezatul cailor, pârâitul electricităţii, zbârnâitul batozelor; nu avea de unde să ştie toate aceste cuvinte şi denumiri – dar parcă despre cuvinte era vorba! Lumea era uimitoare şi fără ele. Suspinând adânc, îşi deschidea iar pleoapele.”
După un debut fulminant, la 38 de ani, cu romanul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina se clasicizează din mers, abia trecută de 40, odată cu Copiii de pe Volga, scriere distinsă în 2019 cu Premiul Bolşaia Kniga, în Rusia, şi cu Marele Premiu Ivo Andrić, în Serbia.
* * * * * *
Alţi invitaţi de marcă la FILIT Chişinău – pe lângă scriitorii români, ai casei, care vor citi la Noaptea albă a Poeziei, sâmbătă de la 21.00! – sunt spaniolul Manuel Villas, într-o dezbatere moderată de traducătorul său în română, poetul şi romancierul Marin Mălaicu-Hondrari, sâmbătă 21 octombrie, la 19.00-20.30, şi rusul Ivan Vîrîpaev, într-o dezbatere moderată de Ivan Pilchin, duminică, 22 octombrie, la 16.00-17.30.
Bine ai venit la Chişinău, FILIT Iaşi!
