Fenomenul Ghenadie Postolache nu stă doar în consecvenţa – singulară în peisajul nostru literar – cu care publică o dată la doi-trei ani un nou roman (Rondul, 2000; Cavaleri şi paharnici, 2003; Şapte mii, 2007; For grecesc, 2009; Ore particulare de fotosinteză, 2011; Elegia unui picaj, 2013; Pastorala, 2017; Canon, 2020), ci chiar în condiţia sa de cavaler cruciat al scrisului, pe care îl slujeşte cu devoţiune monahală. Recentul Canon, Cartier, 2020, se înscrie pe linia Ore-lor particulare & Pastoralei, doar că naraţiunea, foarte epică în primele două, aici e mai degrabă sublimată, de unde şi economia de mijloace, de la structura cărţii la frazarea propriu-zisă. Altfel spus, romancierul ridică la putere, în trei cânturi – Hades; Euridice; Orfeu – un mit antic (păgân), filtrat însă printr-o parabolă biblică, mutând astfel centrul de greutate al cărţii, după cum observă Maria Şleahtiţchi: „Menţinut în formatul consacrat al scriiturii lui Ghenadie Postolache – proză psihologică, intelectualistă, cu substrat livresc biblic dens, din care nu lipsesc discretele accente mistice –, romanul Canon este replica feminină la parabola întoarcerii fiului risipitor”.
Iat-o deci pe Gabi, fiica precoce a lui Daniel, „flautist înalt, zvelt”, care „la şapte ani făcea progrese de muţeau cei care repetau alături de ea la flaut. Tata părea tot mai îngândurat, dacă nu chiar îngrijorat”, şi care, după plecarea părintelui din familie, înţelege că „nu era făcută pentru muzică”, drept care ajunge medic legist la o clinică vieneză („Sunt medic legist, i-ar fi spus. (…) Legistul se ocupă de cazuri cu tentă criminală…”) – acum în drum spre casă (schimbă avionul, trenul, taxiul…), dacă nu cumva spre ea însăşi: „(…) sunt Gabriela, aşadar! Merg să preiau moştenirea pe care mi-a lăsat-o Daniel, tata. Om pe care nu l-am văzut de douăzeci şi cinci de ani.” Rămânând în Chişinău ceva mai mult timp, cât să vândă (răzgândindu-se în ultima clipă) apartamentul, îl întâlneşte pe Alexandru: „Fusese cel mai bun ucenic al lui Daniel. Şi era orb.” Mai departe scrie-n carte, cinste cui a scris-o: „Se spune că din cei doi care se caută unul trebuie să stea pe loc. Îl întrebai într-o seară pe Saşa, cum pricepuse, cum ghicise că aia aş fi anume eu. (…) Zâmbi. Ca unul care vede. Ca unul care ştie. Dădui să-i zic: «Măcar ştii ce frumoasă sunt». (…) Zile şi zile mai târziu, îmi mărturisi că mă văzuse odată, demult, la Daniel acasă, pe poză. Se gândi atunci, ce noroc pentru băiatul care o va săruta odată”.
Aşadar (aşa Dar!), moştenirea tatălui este chiar iubirea, graţie căreia orbului Alexandru – tot el, Orfeu în opera omonimă a lui Gluck – i se arată fata viselor sale! La fel cum Canon pare să fie cartea cărţilor lui Ghenadie Postolache – şi încă: magna cum laude!
