Gheorghe Cojocaru: „În urmă cu trei decenii, mai exact la 12 februarie 1991, Mircea Snegur, primul președinte al Republicii Moldova, care făcea primii pași spre o suveranitate reală de stat, dar încă în cadrul Uniunii Sovietice, a fost invitat să rostească un discurs de la tribuna Parlamentului României. La București, înaltul oaspete de la Chișinău a avut întâlniri cu conducerea de vârf a României, iar sub bolta Parlamentului a fost salutat de președintele senatului, Alexandru Bârlădeanu, născut prin părțile Comratului, care a subliniat dimensiunile și valențele speciale ale relației statului român cu noua republică suverană, având în vedere comunitatea istorică, etnică, de limbă, tradiții și de cultură a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.”
Europa Liberă: Nu întâmplător v-ați adresat la acele timpuri, ca și atunci suntem în vremuri tulburi, dar, spre deosebire de anul ‘21, era un sentiment de entuziasm al oamenilor care își descopereau, brusc, rădăcinile, limba, identitatea comună cu vecinii de peste Prut, pe care îi vedeau încă prin sârma ghimpată și, mai ales, era în față un viitor mai liber, era perspectiva renașterii naționale. De altfel, să amintim că atunci în discursul ținut de la tribuna Parlamentului român, Mircea Snegur a lansat acel apel binecunoscut, întors mai târziu pe toate părțile și tălmăcit în tot felul: „...să ne ținem de neamuri”. Dvs. acum, când vă amintiți de acel îndemn, cum credeți, ce mesaj voia să transmită Mircea Snegur?
Gheorghe Cojocaru: „Într-adevăr, președintele Mircea Snegur și-a încheiat discursul, rostit în fața celor două camere reunite ale Parlamentului de la București, cu acea chemare: „...să ne ținem de neamuri”, la care ulterior scriitoarea Ana Blandiana, președinta Alianței Civice, avea să-i răspundă în numele opoziției din România: „Nu credem că suntem neamuri. Noi credem că suntem aceeași ființă”.
Nu credem că suntem neamuri. Noi credem că suntem aceeași ființă...
Poate că în sinea sa, Mircea Snegur era conștient de acest adevăr, însă ca om politic și de stat a trebuit să-și cenzureze gândurile, mai ales că acasă, la Chișinău, ca și la Moscova, spusele sale erau citite cu lupa. În fond, Mircea Snegur a exprimat deschiderea conducerii de la Chișinău spre o relație aparte cu România și în plan social-economic, și în plan cultural, dar a trebuit să dea dovadă de o anumită moderație și prudență, propunându-și o tactică a pașilor mici în raporturile care se deschideau cu România.”
Europa Liberă: Dacă e să ne gândim că un fost secretar al Comitetului Central al PCM a spus asta, sigur că e un efort cosmic pentru Mircea Snegur, pe de altă parte, deja era clar ce contingente se adună în Piața Marii Adunări Naționale. Lor li se adresa acest îndemn în egală măsură, dar și românilor cărora probabil li se spunea: „nu ne unim, cel puțin nu acum”, dar vizita aceasta a fost declanșatorul și s-a discutat mult în legislativ, în presă, în stradă și pro, și contra. Acum iarăși îl întreb pe istoricul Cojocaru - în condițiile în care Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era parte componentă a Uniunii Sovietice, înarmată până în dinți cu „Iujnîi okrug” în Gara de Sud de astăzi, putea avea loc această vizită la București fără aprobarea lui Gorbaciov, a făcut-o de capul lui Mircea Snegur? Și ce interes o fi avut Moscova ca să-l lase pe Mircea Snegur să ajungă în fața legislatorilor români și ne dai Boje să pledeze Unirea?
Gheorghe Cojocaru: „Da, într-adevăr, acesta era contextul extrem de complicat, așa cum l-ați descris, iar vizita lui Snegur la București cu certitudine a fost mai întâi coordonată cu autoritățile pan-unionale la cel mai înalt nivel politic. De altfel, liderii de la Chișinău mai vizitaseră România și în trecut. Numai fostul prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova Ivan Bodiul a vizitat România în câteva rânduri. Prin aprobarea vizitei lui Mircea Snegur, după cum se vede, autoritățile pan-unionale urmăreau să mențină sub control gestionarea relațiilor dintre Chișinău și București după Revoluția română și să stabilească niște limite, niște linii roșii ale unui cadru de colaborare peste care nu se putea trece, mai ales că atunci era în curs de pregătire un tratat sovieto-român de bună vecinătate și prietenie.”
Europa Liberă: Adică, decât să fi ajuns relația cu românii pe mâna lui Ghimpu, de exemplu, Moscova a zis că să fie în gestiunea lui Mircea Snegur, omul care până la urmă s-a dovedit a fi mai radical decât ar fi vrut Gorbaciov, cel care a recunoscut identitatea românească a moldovenilor. E adevărat, mai cu greu, mai cu scârț, mai cu „Casa noastră – Republica Moldova” ș.a.m.d. Și totuși, rămânem la acea vizită istorică de acum 30 de ani. Ce rezultate și ce impact de durată a avut vizita lui Mircea Snegur, dacă, într-adevăr, s-a întâmplat minunea celor 300 de întreprinderi mixte, despre care vorbea mai târziu Mircea Snegur la Huși?
Gheorghe Cojocaru: „Cu toate urcușurile și coborâșurile sale, Mircea Snegur va rămâne în istorie ca omul de stat care a deschis primul drumul spre București.
Mircea Snegur va rămâne în istorie ca omul de stat care a deschis primul drumul spre București...
La 30 de ani de la vizita sa, România este membră a NATO și a Uniunii Europene, iar Republica Moldova, cu sprijinul clasei politice de la București, a ajuns un stat asociat la Uniunea Europeană. Între cele două state de identitate românească s-a stabilit o relație strânsă, fraternă, verificată în timp, în ciuda tuturor campaniilor de discreditare a României, instrumentate din zonele oculte ale puterii perindate la Chișinău. Din cei patru președinți ai României de după 1989, toți au vizitat Chișinăul, iar din președinții Republicii Moldova, doar doi, Voronin și Dodon, n-au vizitat Bucureștiul. La trei decenii de la vizita lui Mircea Snegur, președinta Maia Sandu are toate șansele să valorifice la maximum raporturile frățești cu România, care sunt de o importanță vitală pentru societatea din Republica Moldova.”
