Un smiley pe post de titlu, pe care editorul francez l-a verbalizat prin L’homme qui pleure de rire, iar traducătorul român Doru Mareş îl tălmăceşte astfel: Omul care râde cu lacrimi, Trei, 2020, Frédéric Beigbeder (n. 1965) publică „o satiră dulce-amăruie a acestei lumi mediatice care ne obligă să râdem de orice şi de toate. Mai emoţionant decât pare, acest emoticon!” (Culture-tops).
Iată-l aşadar pe Octave Parango, protagonistul din 99 de franci & Dragostea durează trei ani, după 20 de ani, urmând să-şi citească pastila de joi la „cea mai ascultată emisiune matinală din Franţa”, 7/9, în timp ce vestele galbene se dezlănţuie în Paris. Chiar dacă-i conştient că „cei care lucrează în comunicare nu fabrică nimic, nu creează nicio operă, nu schimbă lumea, ci doar o înfrumuseţează, o fac acceptabilă, de înghiţit”, cincuagenarul Octave trăieşte „sentimentul de a mă afla în centrul puterii (…) la Matinalul de la France Publique”, căci „francezii nu-şi formează o părere pornind de la informaţia brută, ci repetând bancurile umoriştilor” – de unde şi hotărârea sa pentru „sinuciderea radiofonică” în direct, drept care îşi spune: „Voi lansa un apel la greva râsului, la demisia colectivă şi la descreşterea mondială. Aş vrea să decretez postirea de umor. Trei minute de post de la hahaha. (…) O neaşteptată întrerupere voluntară a trăncănelii, un imn înălţat lenei şi nonşalanţei în studioul stahanovismului suprem”. Bref, omul (lui Philippe Muray, din L’Empire du Bien, la care se face trimitere explicit în text) Festivus festivus tocmai a încasat o palmă răsunătoare (în eter direct!), dar oare am încetat să mai „trăim sub jugul smiley”? De la acelaşi – din ce în ce mai obosit – Octave Parango citire: „Smiley-ul este o onomatopee desenată, o chiorăială ilustrată, o reducere la minimal a limbajului. Duşmanii inteligenţei vor fi câştigat atunci când romanele vor avea drept titluri aceste mutriţe cu geometrie stupidă. Hihiho”. (Că nume de scenă a şi ajuns, adaug în paranteză, cu gândul la Smiley, cântăreţul, compozitorul şi producătorul român…)
Pe urmele maestrului său Michel Houellebecq, din Serotonina, iată-l şi pe cincuagenarul Frédéric Beigbeder „omagiindu-ne”, cam în acelaşi fel, compatrioatele noastre: „Ce uşurare să ştii că te poţi culca fără discriminare cu toate moldovencele aşezate la masa ta!” (subl. mea); ce-aş putea să-i spun, în replică, unui om care se autodefineşte chiar aşa: „Nu doream să-mi câştig viaţa, ci să o cheltui”?!...
8 noiembrie ’21
