Constat că n-am apucat sa-mi aștern, încă, toate impresiile de la spectacolele ce m-au impresionat, la actualul Festival Național de Teatru din București.

De la începutul festivalului spuneam că la vârsta și experiența mea nu voi scrie nici despre tot ce am văzut. Nu sunt un profesionist al criticii teatrale, ci doar un om care, activ, a viețuit aproape toată viața pe lângă scenă. Nu scriu, decât despre ce mi-a plăcut.

Am învățat lecția asta din urmărirea unor emisiuni ale televiziunii franceze, unde un critic o practica. Criticul n-a pierdut nimic din faptul că nu înjura, ci tăcea și vorbea doar atunci când era convins că are de-a face cu valoare. Azi, la bătrânețe, e socotit cel mai mare critic francez și a devenit președintele Academiei Goncourt, care dă, în fiecare toamnă, unul dintre cele mai mari premii de literatură din lume. Ce veți mai citi, semnat de mine, nu sunt în nici un caz clasamente ci doar „bucuriile” mele de la acest al 28-lea Festival de Teatru din România.

Teatrul Bulandra ne-a întâmpinat la premiera lui „Coriolan”, într-o sală „Toma Caragiu” refăcută. Poate nu refăcută, dar schimbată special pentru Coriolanul lui Shakespeare. Și schimbată, foarte curajos. Bravo lor, scenograf, regizor și director. Fără un decor obișnuit, locul de joc fiind acoperit de un strat de nisip și înconjurat, aproape, foarte aproape de noi, spectatorii, dă impresia unei Arene romane. Lipsa decorului obișnuit sau a unei părți, pentru, că podeaua e de deja „decor” este o găselniță teatrală remarcabilă, realizată, mobil, cu mulțimea plebei romane și a militarilor, ce se mișcă, conduși de regizorul Ducu Darie, într-o mișcare „de trupe” excepțională.

Veți putea întreba ce e aia „mișcare excepțională”?

E, după capul și înțelegerea mea, o mișcare ce înlocuiește perfect vorba, deși, din când în când, se strigă lozinci, se repetă, de toți, unele, în timp ce grupurile se desfășoară, se adună, se risipesc, ca într-un balet, ce nu-i un balet, ci o deplasare mai mult de cât realistă, în care mișcarea, devine idee, joc, când politic, când militar, după cum cere piesa.

Dacă adăugam la asta costumația, sper că veți înțelege mai bine. Da. Costumația. Costumele mulțimii. Care sunt de azi sau foarte apropiate de ce purtăm sau vedem noi azi, spectatorii. Și acest amestec de ieri și azi, în care costumul nu mai reprezintă o epocă ci ceva cunoscut, nu numai că nu te supără. Nu e romană, ci - hai să spunem - universală, dar nu e un artificiu. E o săritură peste timp, o legătură.

O legătură, între ieri și azi. Când în pofida multor, multor ani ce ne despart de povestea real istorică a lui Coriolanus ai impresia că spectacolul de la Bulandra a reușit un mic miracol artistic. Doua milenii, atât de îndepărtate, mi-au devenit deodată foarte, foarte apropiate, deși nici un moment nu am pierdut prezența fiecăreia, a celor două lumi. Erau două și erau una. „Găselnița” unor costume dintr-o epocă veche în timpul nostru sau invers, de obicei e doar un truc. O mică șmecherie de inovator ce vrea, cu ori ce chip să fie recunoscut modern și super-personal. Aici „trucul” nu mai e așa ceva. Ci realmente o exprimare plastică a unei stări, a unor lucruri ce nu se schimbă. Lucruri ? Nu. Caractere? Da.

Și atunci costumul unuia dintre actori, îmbrăcat la fel ca activiștii anilor '50, cu costumul gris puțin neîngrijit, ce se termină cu vestita șapcă „muncitorească” ce alungase Borsalina burghezo-moșierească. ...În Roma antică?

Da! Pentru că sufletul lui, ipocrizia lui cam primitivă, zic eu, mi-e de 100 de ori mai apropiată și de înțeles de cât mi-ar fi fost într-o togă.

Știam că „Bulandra” are un ansamblu artistic, tehnic și actoricesc bun, câteodată foarte bun. Și „Coriolanus” nu dezminte credința mea, așa că trebuie să amintesc și numele colaboratorilor lui Ducu Darie la acest real succes. Pentru mine sunt nume noi și nume de mult cunoscute. Partea decorativă, adică scenă și sală, poartă numele arhitectului Octavian Neculai, îmbrăcămintea lor, o are la bază pe Lia Manțoc, muzica pe Cristian Lolea, iar regizorul Darie e și autorul luminii spectacolului. Toți, împreună și separat, merită mulțumirile noastre, ale spectatorilor.

Dintre interpreți se remarcă, în primul rând, așa cum era și normal Șerban Pavlu, interpretul lui Coriolanus. E precis și divers. E bun și rău (personajul nu actorul, pentru că actorul e bun, chiar foarte bun, în majoritatea scenelor), credibil, fiind un erou dar și un om cu multe defecte. Îi înțelegem drama, remarcând, prin jocul actorului și partea lui neagră, negativă. Remarcând-o pe Camelia Maxim, marele rol feminin, voi adăuga numele lui Radu Amzulescu, Ionel Mihăilescu, Gheorghe Ifrim, Ioana Macarie, Romeo Pop, Constantin Dogioiu, Dan Bădărău, Antoaneta Cojocaru, Simona Pop, Virginia Soșia și Elias Ferkin, care, fiecare, a făcut exact ce trebuie, bine și cu adevărat artistic.

Ar mai fi și mulțimea de cetățeni și soldați (militarii ambelor tabere) care aici nu mai sunt figuranți ci, realmente actori, ce joacă împreună nepierzându-și nici un moment rolul, personalitate individuală. Tuturor un sincer BRAVO!

După o lipsă nu știu cât de lungă, dar se zice, cam lungă, Alexandru Darie revine la locul ce i-se cuvine în teatrul românesc, plutonul din față, alături de regizori ca Șerban și Massaci și probabil, și alții.