Fotografa Svetlana Likhanova a explorat în ultimii ani satele din bazinul Kuznețk din Rusia, o temă care a devenit pentru ea o obsesie liniștită.

Svetlana Likhanova s-a născut în Iurga, un orășel de pe calea ferată Transsiberiană, și a crescut în mediul rural, unde ea și cei doi frați ai săi „s-au jucat toată ziua în natură”.

În 2014, a fost concediată din funcția de operator de mașină de tuns. După ce rudele i-au cumpărat o cameră mică Samsung pentru a o înveseli, ea a început să studieze modul în care funcționează dispozitivul și să exploreze zonele rurale iubite, dar din ce în ce mai sărace, din regiunea ei natală.

Ea a povestit pentru Siberia.Realities de la RFE/RL, cum a început să fotografieze și ce o entuziasmează să facă asta în continuare.

Nu este un secret pentru nimeni că satele din Rusia mor. Încet, dar inevitabil. Istoria unică a unui mod de viață măsurat, a muncii grele țărănești și a arhitecturii populare din lemn dispare. Este rar să găsești acel hinterland perfect pentru imagine. O imagine gravată în inimile noastre și pe care o cunoaștem din lucrările scriitorilor, artiștilor și poeților ruși, precum și din experiența personală.

Mulți oameni obișnuiau să trăiască în mediul rural. Locuitorii orașului aveau întotdeauna rude acolo pe care le vizitau în weekend și la sărbători, și unde își trimiteau copiii în vacanța de vară.

Astăzi, sătenii pleacă în orașe în căutarea unui loc de muncă, educație și condiții mai bune. Rata natalității este în scădere, populația îmbătrânește, iar satele rămân fără tineri.

În majoritatea satelor sunt străzi pe jumătate goale, case și șoproane părăsite. Cei care mai rămân sunt adesea înghesuiți în case mici fără facilități de bază, menținând un nivel minim de trai. Uneori oprești pe drumul principal și la prima vedere pare că satul este gol. Dar, dacă te uiți mai atent - există viață și acolo!

Din 1959 până în 2010, numărul satelor din bazinul Kuznețk s-a redus cu peste jumătate. Unele dintre ele au fost absorbite de orașele din apropiere.

Am văzut multe sate care sunt deja moarte. Primăvara trecută, într-o excursie spre Mariinsk, am văzut un panou care spunea „Petropavlovka - 2 km” ar fi fost păcat să nu ieșim de pe autostradă pentru a arunca o privire. La marginea satului, o femeie pe nume Olga stătea singură lângă o cabină de lemn prăbușită, care fusese cândva o stație de autobuz.

Văzându-ne, a venit și, stânjenită, a cerut o țigară. Olga a spus că în sat locuiau alte șapte persoane. Toți, cu excepția ei, sunt pensionari.

Viața în oraș nu i-a plăcut Olgăi. Acum șaptesprezece ani s-a mutat în acest sat și s-a stabilit într-o casă părăsită. Mai are cinci ani până când va ieși pensie. Nici măcar nu vrea să se gândească la viitor – îi este frică. Ea trăiește clipa, nu își face planuri. Recunoaște că plânge des.

Sunt surprinsă de câți oameni buni și sinceri sunt la sate. Viața la țară nu este ușoară. Este plină de dificultăți și probleme. Dar, în ciuda acestui fapt, sătenii continuă să trăiască simplu și cinstit. Sunt puternici în spirit, răbdători și capabili să se ajute reciproc în orice situație de viață.

Copiii de la sat se deosebesc de cei din oraș! Întotdeauna se salută, chiar dacă te întâlnesc pentru prima dată. Și nu le este frică de muncă.

În Sudzhenok am întâlnit băieți care conduceau cu pricepere o sanie trasă de cai. Scoteau gunoiul din grajd, care a fost curățat de doi dintre prietenii lor într-un hambar. Unde ai putea găsi o astfel de situație în oraș?

Dispariția satelor este o problemă serioasă pentru Rusia. Evident, nu doar pentru oameni, ci și pentru autorități.

De multe ori văd că programele de sprijin ale satelor funcționează. Se renovează școli și case de cultură, apar centre medicale.

Dar asta nu rezolvă problema. Nu are cine să învețe la școală și ți-ar fi greu să găsești un medic specialist bun în sat, rămân doar bătrânii. Fără deschiderea de fabrici și construirea de locuințe subvenționate este imposibil să-i convingi pe tineri să rămână, cu atât mai puțin să-i atragi acolo.

Pasiunea mea pentru fotografie a crescut pentru mine în ceva mai mult, iar hinterlandul siberian a devenit tema principală a muncii mele.

Uneori eu însumi nu înțeleg de ce fac toate acestea! Ce încerc să arăt și cui, când totul a este demult evident pentru toată lumea?!

În ultimul timp, am încercat să închei tema peisajului rural rusesc, dar apoi cineva mi-a zis: „Încercați să vă salvați întreaga arhivă de fotografii. Este imposibil pentru telespectatorii de astăzi să înțeleagă cum oamenii, care se presupune că și-au construit cu succes un viitor luminos au ajuns într-un prezent atât de întunecat”.

Și apoi ies din nou să fac poze, înțelegând că este prea devreme să termin acest subiect important.