Ceva foarte proaspăt astăzi, o trupă care a cântat duminică 1 iulie, ultima din cele 11 zile ale ediției 2018 a festivalului Jazz in the Park de la Cluj.
O trupă pe care am mai văzut-o în concert la Praga și la București, și despre care am mai scris la Dicționarul de sunete rare, o trupă despre care am vorbit chiar cu unii din membrii ei, și în mai multe rânduri cu Henry Ernst, neamțul care a descoperit-o și o conduce de 22 de ani, cucerind audiențe în toată lumea, în Europa, America, Mexic și Japonia, spulberînd în tot acest timp stereotipuri și prejudecăți.
L-am întîlnit pe Henry Ernst duminică seara la Cluj, și am convenit că nu mai are sens să dea un interviu postului de radio Europa Liberă, pentru că a făcut deja asta de mai multe ori, și lucrurile au fost spuse aproape toate.
Reamintesc însă o frază din dialogul pe care l-am purtat cu el în 2015 la ediția din acel an a festivalului Balcanik! de la București:
„Noi cântăm de la filarmonică și operă pînă la festivaluri de rock, jazz, world music, sau la festivaluri nemțești de bere. Ne potrivim cu orice gen de muzică, acești muzicieni au loc peste tot.”
Doamnelor și domnilor, Fanfara Ciocârlia, în concert în Parcul Mare din Cluj, duminică 1 iulie 2018, cu precizarea că în varianta pentru internet a acestui articol veți găsi o filmare cu Fanfara Ciocârlia făcută de organizatorii festivalului Jazz in the Park 2018, și dialogul pe care cel care vă vorbește l-a avut cu mai mulți membri ai trupei și cu Henry Ernst, la Praga, în 2004.
