Pe 21 noiembrie s-au împlinit exact 15 ani de când, în 2002, NATO a invitat șapte țări est-europene: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia și Romania să se alăture Alianței. Invitația a fost făcută formal de către secretarul general al Alianței de atunci, George Robertson .Polonia, Cehia și Ungaria intraseră deja în NATO în 1999, la doar un deceniu de la căderea Zidului Berlinului.
Primirea masivă, deodată, a tuturor acestor țări foste comuniste a fost numită un Big Bang, anunțător a ceea ce avea să facă doi ani mai târziu, în 2004, Uniunea Europeană, primind 10 țări deodată, opt dintre ele foste comuniste.
Atunci, în 2002, în urmă cu 15 ani, președintele SUA George Bush spunea că primirea tuturor acestor țări, pe lângă faptul că modifică harta Europei, va „eîmprospăta” spiritul Alianței.
NATO are 29 de membri acum, după ce au mai fost primite Albania, Croația și Muntenegru.
Cel mai controversat asemenea gest a fost promisiunea făcută Georgiei, la summitul NATO din 2008 de la București, că va intra în cele din urmă în Alianță, în ciuda faptului că două regiuni georgiene, Abhazia și Osetia de Sud, sunt ocupate militar de Rusia. Asta a dus, în august 2008, la un scurt conflict militar între Rusia și Georgia.
Astăzi, multe cancelarii, ba chiar și ierarhia NATO, regretă acea promisiune făcută Georgiei, despre care se caută să nu se mai vorbească.
Rusia a reacționat foarte pragmatic inițial, acum 15 ani, la extinderea în bloc a NATO, iar în perioada în care Ielțîn era la putere nu au existat reproșuri sau bănuieli reciproce.
Doar, odată cu venirea lui Putin la putere, Moscova a început să critice NATO, afirmând că Alianța este de vină pentru tensiunile actuale cu Rusia, din cauza extinderii NATO prin cooptarea fostelor ţări-satelit din Europa de Est. „NATO şi SUA au vrut o victorie totală asupra Uniunii Sovietice. Au vrut să stea singure pe tronul Europei. Acum stau acolo, iar noi vorbim despre toate aceste crize pe care, altfel, nu le-am fi avut”, a spus odată Putin. Vladimir Putin a respins ideea potrivit căreia aceste ţări au cerut singure să adere la NATO, iar din acest motiv nu au putut fi refuzate. Ideea, larg răspândită, este că NATO s-ar fi angajat să nu se extindă în spațiul fost comunist. „Rusia nu vrea război, dar e nevoită să se apere, pentru că e înconjurată de un NATO agresiv, în plină expansiune” - auzim asta foarte des, argument preluat chiar și de unii oameni de bună credință.
Nu a existat însă o asemenea promisiune a NATO că nu ar coopta Polonia, România sau țările baltice. E vorba de țări independente care au dreptul suveran de a cere să se alăture oricăror structuri internaționale.
Argumentul lui Putin nu este, așadar, valabil. NATO și URSS nu semnat un asemenea document. Dacă el ar fi existat, fie scris, fie ca o promisiune înregistrată sonor sau pe video, Kremlinul ar fi făcut asta public încă de la începutul tensiunilor, odată cu ocuparea Crimeei și Donbasului în 2014.
„Bine, bine, nu există un document scris”, vine argumentul, „dar asta i-a promis Reagan lui Gorbaciov. A fost un angajament verbal.”
Realitatea este că nu a existat câtuși de puțin un asemenea angajament, nici formal nici informal. Un asemenea lucru nu a fost solicitat de Moscova, după cum a recunoscut chiar Gorbaciov. Apoi, termenul de „promisiune” nu are sens într-un asemenea context. „Promisiunile” nu există în diplomație, cum nu există în justiție. Există doar documente scrise. Nu există nici un astfel de document, un angajament scris al NATO. Iar Reagan nu era NATO, ci doar președintele uneia din țările NATO, chiar dacă cea mai puternică.
La fel, Gorbaciov nu era președintele Rusiei, ci al URSS-ului, o ficțiune istorică ce nu mai există.
In sfârșit, ca argument final, Gorbaciov însuși i-a declarat în 2014 fostului ministru de externe al Germaniei Hans-Dietrich Genscher că „nu a existat nici o promisiune de a nu extinde NATO spre est”.
Asta ar trebui să pună capăt controversei, dacă ea nu ar fi alimentată periodic de unul ca Putin.
