Obiectele „epocii de aur” scoase la vânzare zilele trecute de una dintre casele de licitații bucureștene s-au vândut în proporție de 60%, un scor relativ modest față de alte licitații (de manuscrise, opere de artă sau mobilier), ba chiar și față de licitațiile de obiecte comuniste din anii trecuți, care au înregistrat un randament mediu de vânzare de 70%.
E drept, au fost licitate de două ori mai multe obiecte ca în alți ani, iar suma obținută a depășit rezultatele celorlalte licitații de profil cu toate că unele obiecte au avut un preț de pornire destul de pipărat. Fotografiile porneau de la 30-50 de euro, afișele de la 40 de euro, iar unele obiecte aparținând familiei Ceaușescu porneau de la 600-800 sau chiar o mie de euro. Au fost și multe obiecte-balast (săpunuri, țigări, sticle de Pepsi-Cola, obiecte de epocă) care s-au vândut la prețul de pornire, dar s-au înregistrat și recorduri de licitare. Afișul cu mesajul Fii vigilent, de pildă (atât de involuntar-ilustrativ pentru epoca turnătorilor și informatorilor Securității) evaluat la pornire cu 50 de euro s-a adjudecat cu 200 de euro, un altul care-i îndemna pe proletari să participe la excursiile muncitorești a sărit de la o sută de euro la 450, iar afișul care avertizează asupra pericolelor obezității a ajuns de la 40 de euro la 150. Însă cele mai spectaculoase salturi de preț tot la obiectele aparținând cuplului dictatorial s-au înregistrat. E drept, unele fotografii oficiale apărute prin presa vremii au rămas nevândute (existând în continuare opțiunea achiziției lor post-licitație, la prețul de pornire), însă altele, mai cu seamă fotografiile din intimitatea cuplului și obiectele lor vestimentare, au făcut salturi acrobatice de la prețul de pornire la cel final. De pildă, prețul unei machete dăruite de Uzina Tractorul lui Ceaușescu a ajuns de la o sută la 400 de euro. Fotografia cuplului Ceaușescu alături de Juan și Isabel Perón în Argentina (1974) a ajuns de la 50 la 175 de euro. Prețul fotografiei Elenei Ceaușescu călare a crescut de patru ori, de la 50, la 200 de euro. Prețul fotografiei lui Ceaușescu cu Fidel Castro la București a crescut de șapte ori de la 50 de euro, la 350, iar cea care-i înfățișează pe cei doi la Havana de Cuba - de șase ori, de la 50 de euro la 300. Poate că nu s-au vândut fotografiile cu Nixon, în schimb prețul pozei Elenei Ceaușescu într-un magazin de bijuuri din Indonezia a ajuns de aproape patru ori mai mare (125 de euro) față de cel de pornire (30). În fine, obiectele aparținând celor doi au fost vândute uneori și cu de șapte ori prețul de pornire (cizmele de vânătoare, de pildă, au ajuns de la o sută de euro la șapte sute) și chiar de opt ori (melonul Elenei Ceaușescu s-a vândut cu 800 de euro, de la optzeci, prețul de pornire). Covoarele și broderiile care-l înfățișau pe Ceaușescu fie singur, în postura de măreț conducător, fie alături de consoartă și chiar la masă cu părinții lui, și-au dublat prețurile, ajungând să fie achiziționate cu 1200-1600 de euro. De asemenea, un cupon de satin chinezesc primit de Ceaușescu în timpul ultimei vizite în China, în 1988, a ajuns în final la 1200 de euro, de la o sută cât fusese evaluat inițial. Au fost, așadar, oameni care au dat câteva salarii medii pe economie pe capriciul de a avea pe perete un ștergar cu chipul geniului din Carpați și al tovarășei sale de viață. Dacă e să-i credem pe experți, principalii cumpărători sunt colecționari de până în 40 de ani („designeri, arhitecți, proiectanți”), gata de sacrificii materiale serioase pentru muritorul de rând, numai să-și pună pe zid portretul oficial al lui Ceaușescu și în vitrină melonul Elenei Ceaușescu.
Dincolo de cinismul acestui negoț și de aritmetica mărunțișului comunist ajuns pe piața liberă, se pot trage însă niște învățăminte. La aproape trei decenii după căderea comunismului, obiectele iconice ale
Nu există lege care să restricționeze circulația simbolicii comuniste...
acestuia sunt în continuare în circulație, atrag audiența și aduc bani buni vânzătorilor, semn că omul nou comunist nu s-a învechit, ci a devenit fără probleme omul recent al postcomunismului. E drept, această metamorfoză a fost încurajată instituțional: nu există lege care să restricționeze circulația simbolicii comuniste, așa cum, de pildă, sunt interzise (cel puțin formal) organizațiile și simboluri cu caracter fascist. Legea 271/2015 modifică o ordonanță dată de Năstase în 2002 incluzând legionarismul printre organizațiile fasciste. Totuși undeva departe, pe linia de orizont a legii inițiate de fostul lider PNL Crin Antonescu se prevede și interdicția promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni împotriva păcii și omenirii (nu e clar dacă este vorba și despre liderii comuniști pe care unii încă-i mai consideră eroi civilizatori și eliberatori de popoare). E tot mai evident că legea nu se aplică în cazul lui Nicolae Ceaușescu sau al aghiotanților acestuia, de vreme ce procesul dictatorului este considerat de mai toți o farsă căreia i-a căzut victimă cel care ar fi meritat nu gloanțe, ci lauri pentru grandioasele sale „ctitorii”, una dintre ele fiind chiar sediul legislativului. Deși s-a vorbit despre necesitatea ca și comunismul să sufere același tratament cu legionarismul, aleșii nu au considerat că ar trebui, după condamnarea comunismului de la tribuna Parlamentului, să adopte și o legislație care să ne asigure că acesta nu va mai fi posibil. Urmașii dictatorului au înregistrat numele la Oficiul de Mărci astfel că, teoretic, nici nu aș putea să-l folosesc în acest text fără să cer acordul.
Încercarea de a considera ilegale însemnele și propaganda comunistă s-a lovit de inerții sistemice și de protestele celor care susțineau că s-ar face în felul acesta o echivalență între cele două extreme (insinuând implicit că comunismul are meritul de a fi eliberat țara „de sub jugul fascist”). Unii spuneau că o interzicere a comunismului ar fi nedemocratică, dictatorială, o violare a dreptului la opinie. Aceste temeri ipocrite au fost suficiente pentru a bloca discuțiile pe tema unei posibile legi. Deși unii și-au dat foc sau au fost împușcați în decembrie 1989 tocmai pentru că se împotriveau comunismului.
În România, comunismul nu vrea să intre în muzeu. Poate pentru că face, în continuare, parte din viața de zi cu zi. Spre deosebire de alte țări, România a avut neșansa istorică de a suferi de pe urma ambelor extreme ceea ce ar fi trebuit s-o facă, în egală măsură, prudentă și intransigentă. Mișcarea legionară a fost o organizație odioasă și a-i găsi justificări sau a-i privi cu simpatie noii profeți și recentele întrupări, a sanctifica unii reprezentanți sau idei pentru că „erau patriotice” este o formă de negaționism sulfuros, degajat ciclic de extremele vieții politice românești. Și chiar și așa, cu o lege care pedepsește antisemitismul și legionarismul, România continuă să conducă în clasamentele antisemitismului. Ion Iliescu, de pildă, fost activist comunist, acorda cea
Recentele atacuri la adresa lui George Soros venite din zona PSD-ului au un impact public consistent și pentru că sunt xenofobe, criptoantisemite și anticapitaliste...
mai înaltă distincție națională lui Vadim Tudor, iar unul dintre cei mai tulburi negaționiști, Ion Coja, are o pagină pe Internet care rivalizează prin xenofobie și fundamentalism naționalist cu revista România Mare din anii 1990. Procuratura nu s-a sinchisit. Recentele atacuri la adresa lui George Soros venite din zona PSD-ului au un impact public consistent și pentru că sunt xenofobe, criptoantisemite și anticapitaliste. Totuși, există măcar niște legi, decizii juridice și un consens declarativ care fac ca acțiunile împotriva extremismului xenofob și homofob să aibă oarece consistență și temeinicie.
De partea cealaltă, însă, comunismul rezidual își continuă nestânjenit seria de succese de public, chiar dacă a omorât în o sută de ani o sută de milioane de oameni, a schilodit multe alte sute de milioane sufletește și fizic, a dizlocat popoare și a anihilat cu totul categorii
Atracția comunistă a început să se exercite acum chiar și printre generațiile postcomuniste, care nu au decât memoria genetică a terorii și mizeriei...
sociale. Dacă ne uităm la sondajele de opinie, vedem că atracția comunistă a început să se exercite acum chiar și printre generațiile postcomuniste, care nu au decât memoria genetică a terorii și mizeriei dictaturii proletariatului suportate de predecesorii lor. Dacă părinții sunt nostalgici după tinerețea lor (irosită sub comunism) și preferă să-și amintească doar prima iubire sau slujba mizerabil plătită dar sigură, copiii trăiesc paradisul artificial al unui comunism-caviar. Sunt cei care spun că disciplina, autoritarismul, ordinea erau cheia unei epoci de aur. „Ne despărțim de trecut râzând”, pretind ei. În rândul lor, obiectele acelei perioade sunt consumate ca pâinea caldă, pentru a le întreține cinismul. Unii poartă tricouri cu semiprofilul eroizat al lui Che Guevara ca pe-o declarație de război și un simbol al nonconformismului. Victor Ponta era și el obsedat de teroristul argentinian cu care se și compara adesea. Ca să-i facă pe plac, tinerii din partidul său purtau tricourile distribuite de acesta pe la congresele social-democraților. Alții se pozează cu cravate de pionier sau poartă insigne cu stema republicii, laudă politicile sociale, construcția de locuințe, locurile de muncă, economia și inteligența politică a lui Ceaușescu și Dej care, zic ei, au reușit să scoată țara de sub influența Kremlinului.
Cei care și-au adjudecat obiectele din acest lot au acces la bani și Internet și licitează din greu on line (deci anonim) la recuperarea simbolurilor comuniste pentru că văd în acestea însemnele unui timp istoric cu disfuncționalități comice, un univers format combinația dintre Ilf și Petrov, Bulgakov și Salvador Dali în porții egale. O distopie amuzantă ca în anime sau în SF-urile cyberpunk. Un joc pe calculator ca acelea în care împuști naziști cu pistolul cu ventuze. Unul dintre motivele acestei frivolități este că mulți reprezentanți ai generației anterioare (părinți, bunici), proletarizați și urbanizați cu anasâna, refuză să-și amintească sau să-și asume răspunderea măcar pentru tăcerea complice din acea perioadă (dacă nu pentru participarea efectivă) și nu vor o judecată (nici măcar istorică) a terorismului de stat care a distrus generații de excelență, trimițând vârfurile societății în închisori, la Canal, peste granițe sau în fața plutonului de execuție. Nu e de mirare că generația următoare e predispusă să cocheteze cu bestia, pe care o consideră doar un dinozaur știrb și decrepit, senil și distrofic cu care te poți juca fără a fi în pericol. Unii spun că spectacolul, altminteri dizgrațios, de a purta butoni cu secera și ciocanul, de a colecționa poze cu Elena la
Comunismul este lăsat să intre ca divertisment în viața de toate zilele, cam cum țin unii iguane sau tarantule ca animale de casă...
plajă sau de a pune pe zidul sufrageriei afișe cu chipul lui Ceaușescu face parte din scenariul împăcării cu trecutul. Dovedim astfel că ne-am imunizat și că ne putem înfrunta fără teamă demonii trecutului imediat. Comunismul este lăsat să intre ca divertisment în viața de toate zilele, cam cum țin unii iguane sau tarantule ca animale de casă. Dar comunismul a reușit o ispravă mai mare: așa-numita desființare a Partidului Comunist (14 ianuarie 1990) nu a fost momentul vindecării, ci al metastazării comunismului securist. Agenții și profeții lui au migrat în toate celelalte partidele (au infestat cu precădere partidele istorice), dar și-au creat și propriile platforme politice folosite ulterior de FSN și de toate reîntrupările de mai târziu ale PCR, ca surogate de pluralism în controlul puterii.
Nu doar obiectele comunismului ocupă locuri publice sau sunt puse la vânzare, dar chiar și tezele comuniste sunt ubicue și se fac auzite de pretutindeni. Unii cer întărirea prerogativelor unei puteri în stat care să fie deasupra celorlalte, alții vor desființarea Parlamentului (înlocuit cu un partid unic sau un guvern de uniune națională, fără monstruoasa alianță PSD-PNL), alții de asemenea ar vrea subordonarea justiției, interzicerea unor partide existente sau arestarea preventivă a unor demnitari. Vor interzicerea protestelor, penalizarea opiniei, reintroducerea cenzurii de presă. În acest context, comunismul, cu toate ale lui, a devenit o bombă cu ceas în vremurile tulburi prin care trecem. A cocheta cu el, în loc să-i condamnăm caracterul criminal, în loc să admitem că nu există o stare intermediară, în care comunismul să poată fi socotit acceptabil, dezirabil sau frecventabil, nu poate decât acrediteze îndoielile ipocrite pe care le auzim tot mai des: poate că Stalin sau Ceaușescu au înțeles greșit, poate că Marx trebuia citit altfel, poate că toate gropile acelea comune, foametea, represiunile, disidenții morți în pușcării, iradiați sau reeducați cu șocuri electrice, zecile de mii de femei care au murit făcând avort, toate acestea au fost simple greșeli omenești („numai cine nu muncește nu greșește”) ale umanismului revoluționar, erori pe care ar trebui să le căinăm, să le acceptăm, să le trecem cu vedere. Să lăsăm ușa întredeschisă. La urma urmei, pentru comunism, „omul e cel mai de preț capital”. De aceea era viața atât de scumpă și moartea atât de ieftină.
Cu certitudine, un referendum pe tema lustrației nu ar reuși să stârnească interesul public. Poate doar o epidemie de căscat. Nostalgia părinților și simpatia copiilor îi face pe mulți să fie îngăduitori cu trecutul recent comunist, acceptând ca banii lor să fie administrați de agenții securității, politica să fie făcută de foști politruci comuniști, educația și cultura să încapă pe mâna aparatcikilor și dreptatea să fie împărțită de foști magistrați școliți în comunism. Cu atâta timp liber, se pot juca cu secera și ciocanul cumpărate la licitațiile de pe Internet.