Am mai vorbit aici despre clișeele populare care înconjoară lingvistica, printre care acela că ar exista „limbi superioare” și „limbi inferioare”, printre multele mituri populare despre limbaj bântuind și cel al presupusei „superiorități” ce ar caracteriza unele limbi (europene, se înțelege).
Neokantianul Ernst Cassirer remarca însă, deja acum un secol, în «Filosofia formelor simbolice», că:
- — cu cât ne afundăm mai adânc si mai departe, în urmă, în istorie, limbile vechi se arată mai complicate (ajunge să ne gândim la complexitatea gramaticala a unui text în latina, greaca homerică, sanscrită sau sumeriană) și:
- — că astăzi, sau in istoria modernă, cele mai complexe și drăcesc de dificile limbi se arată a fi cele ale ultimilor „sălbatici” din Amazonia sau Noua Guinee.
Nu limbile noastre moderne, așadar, se arată cele mai complexe și capabile de infinite nuanțe. Da, spunea Cassirer, limbile acelor vânători-culegători din junglă sunt pentru noi de o complexitate monstruoasă. Aceia nu au un simplu verb „a fi”, ci multe-multe, un set întreg în funcție de starea în care te afli: așezat, cugetând, bolnav, trist sau alert pentru că ai auzit o trosnitură. Tu nu „ești”, tern si pur si simplu, ci exiști ca un Dasein fulgurant, schimbându-te de la un moment la altul, de la o activitate la alta.
La fel, presupușii „sălbatici” nu au un simplu verb „a merge”, ci o serie întreagă de verbe care descriu deplasări și locomoții fundamental diferite, nu doar mersul repede sau încet, ci și dacă te oprești din când în când, dacă pășești cocoșat ca să nu fii văzut, sau avansezi in zigzag pentru a nu lăsa urme clare. De multe ori, aceste verbe sunt mono-consonantice și inserate în structura unei lungi construcții polisintetice care este fraza-cuvânt.
Dacă comparăm asta cu structura simplă la care a dus erodarea limbii engleze de azi, mai ales în varianta ei globish, „bazică”, vedem care sistem lingvistic e mai exact, mai complex, perfecționat și oferind nesfârșite nuanțe (utile, de altfel, supraviețuirii).
Lexicul „superior”: o iluzie
Ah, dar la altceva se gândesc cei care cred cu tărie în superioritatea limbilor noastre post-coloniale. Ei atrag atenția asupra faptului că limbile noastre, greaca, latina sau germana, au creat filozofii si un întreg vocabular tehnic pentru multe științe. Cum să transpui toate astea in limbi amazoniene precum Xavante sau Tupi-Guarani?
Ei bine, prin împrumuturi. Aici, europeanul de rând confunda complexitate gramaticală si bogăție lexicală. Latina era o limba săracă, vorbita de țărani bănuitori si arțăgoși, in momentul in care s-a întâlnit cu cultura greacă. Întreg vocabularul tehnic, filozofic sau lingvistic al latinei e împrumutat direct (precum: philosophia, historia, logos sau hora), sau furat, sau re-făcut după modelul vocabularului grec, care, la rândul lui, era cât se poate de simplu și explicit.
În asta, tentativa lui Dimitrie Cantemir de îmbogățire a vocabularului limbii române rămâne impresionantă și astăzi. Ca o anexă la Istoria ieroglifică, domnitorul cărturar oferă un mic lexic, 260 de cuvinte noi „Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare”, unde el face un uriaș efort de modernizare a limbii. Găsim acolo termeni de o modernitate uluitoare, de la atheist și avocat la ypothetic și ypohondriac. Toate astea, pe la 1700!…
Adstfel, găsim la rubrica ypohimen: — «Lucru ce zace sub altul, cum este materia sub formă, sau lâna sub vopseală.»
La fel, după același grecesc hypokeimenon (ὑπο-κείμενον), luat in sens tehnic gramatical, latinii creaseră, traducand servil, cu aproape două milenii înainte: sub-iectum, adica ceva care e “intins dedesubt”, care “face sub altul” — “subiectul”. (Și noi am împrumutat după Cantemir, de alfel, încă o dată hypokeimenon = "ipochimen"!)
Procesul avea să fie refăcut ulterior de o limbă ca germana, care s-a inspirat pe față din greacă-latină, ca atunci când din trans-latio, ideea de a muta ceva (un sens, o idee) dintr-o parte în alta (de unde: tra-ducere), germana a imitat, făcând: Übersetzung, über-setzung, la rândul lui imitat de rusă: пере-вод = tra-ducere, „pere-vod". Nimic nu ar opri, așadar, limbile Xavante sau Tupi-Guarani din Amazonia să-și creeze la rândul lor un asemenea vocabular tehnic sau filozofic, căci nu în numărul de cuvinte împrumutate sau create artificial și conștient rezidă complexitatea unei limbi.
Toate acestea pentru a spune că domnul Moldovei, Cantemir, nu făcea altceva decât ceea ce făcuseră filozofii și oratorii neșlefuitei Rome atunci când au adoptat, împrumutat, latinizat și furat nenumărate cuvinte, expresii și concepte grecești, punând bazele Europei "noastre". Nici o clipă nu se gândeau ei că limba lor ar fi fost inferioară doar fiindcă nu avea (încă) cuvinte pentru ipohondrie sau ipochimen.
შემომეჭამა…
De altfel, când mai crezi (din neștiință) că rusa sau araba (sau germana, sau persana) sunt limbi dificile, încearcă un pic, din amuzament, verbele indirecte din georgiană…
Aceasta limba pitită peste mare, în Caucaz, una din cele mai dificile de pe planetă (ca toate limbile caucaziene, amazoniene, sau basca, sau burushaski) funcționează pe ceea ce numim un sistem „ergativ”. Altfel zis, dumnealor nu înțeleg cum e cu acuzativul nostru, n-au așa ceva, la ei actantul se modifică în frază, nu obiectul posedat. Tu, în schimb, cel care faci acțiunea, te modifici gramatical (ceea ce e foarte just, metafizic).
„Te iubesc”, de pildă (a iubi, ca mai toate verbele importante, este un verb “indirect”) e în georgiană un fel de “mie-tu-îmiplacitufiind”, miq’varhar. Dar când tu mă iubești pe mine este: giq’varvar, adică „ție-eu-îți-plac-fiind”.
Problema este ca si dacă eu te posed (მყავხარ, mqavhar = te am), subiectul gramatical ești tot tu, pe când eu, cel care în mod presupus posedă, sunt pasiv, ceea ce îmi explică acum multe relații amoroase trecute.
E de altfel limba în care poți spune, în mod faimos: șemomeceama (შემომეჭამა)! Adica, glosat pe larg: - „nu-mi era foame, dar am mâncat tot (ca o scroafa adultă), însă nu mi-e rușine, pentru ca am făcut-o din neatenție”.
Mai zi-le tu ca ești sofisticat și că vorbești o limba europeană „superioară, după asta, sau mândrește-te la ei cu mult trâmbițatul „dor”.
