Europa Liberă în direct
20 decembrie 2007
Moderator: Victor Eskenasy-Moroșan.
Eu și câinele meu, Securitatea (46)
Cel mai interesant aspect al informatorilor din dosarele mele este că se supravegheau și se turnau reciproc. La revista „Cinema”, informatoarea Anca explica ofițerului care o avea în legătură că informatoarea Cati, redactorul-șef al revistei, era nevoită să acționeze și să mă dea afară pantru neparticipare la învățământul politic, pentru că de această chestiune știa și turnătoarea Laura. Și turnătoarea Cati avea dreptate, în felul ei, să procedeze așa. Deși stătea frecvent de vorbă cu securistul Vasile Măieran, iar uneori punea mâna pe telefon și vorbea direct cu colonelul Ioan Georgescu, era la rândul ei supravegheată.
La sfârșitul lunii aprilie 1977, sursa Cati a plecat la un festival internațional al filmului, de la Oberhaus. N-a plecat singură, ci însoțită de un informator de la televiziune, cu numele de cod „Vrânceanu”, care făcea parte și din juriul festivalului. Pe o notă informativă semnată „Vrânceanu”, vărul Costel notează: „Cunoscând faptul că la această acțiune participă și Ecaterina Oproiu, redactor-șef la revista «Cinema», sursa a fost instruită să discute cu ea pentru a vedea dacă îi spune ceva despre situația redactorului Neculai Munteanu, lucrat de noi pe linia acțiunii Carta 77. Aici, lovitură de teatru! Ecaterina Oproiu e cea care încearcă să-l tragă de limbă pe „Vrânceanu”. „Vrânceanu” însă se derobează și o lasă pe Ecaterina Oproiu să se confeseze, după care raportează totul securistului Costel.
Însă „Vrânceanu” își extinde aria delațiunii și îi toarnă pe Ecaterina Oproiu, pe Mircea Alexandrescu și pe Florian Potra, care s-au eschivat să prezinte la televiziune filme de propagandă antioccidentală, sugerând securității că „reticența în angajarea politică deschisă a unor critici cu experiență și reputație poate constuitui un anumit fel de a educa direct pe tineri, de a spori confuzia lor, de a-i lăsa la îndemâna unei altei propagande, separând în fapt viziunea politică de aprecierea critică în mentalitatea lor”. Partinic tovarăș, nimic de zis! Care continuă să tragă de limbă și un fost coleg și prieten din televiziune, Dan Petroi. Acesta îi varsă cu lux de amănunte tot ce discutam, la care adaugă și considerațiile lui, iar informatorul comunică Securității: „Impresia pe care i-a făcut-o lui Dan Petroiu, astfel cum ne-a fost comentată această întâlnire, este că Neculai Constantin Munteanu este nemulțumit, în sensul că el dă vina pe societatea în care trăiește pentru nerealizarea lui ca un critic de anvergură. El crede că în altă parte așa ceva e mai lesne de realizat, se socotește văduvit de posibilitățile pe care le-ar fi putut afirma. Este poate rezultatul unui mediu pe care îl frecventează”.
Acuma, visul meu nu era să mă realizez ca un critic de anvergură în România și să scriu despre filmele lui Sergiu Nicolaescu, ci să plec în Vest. Eram însă bun prieten cu Dan Petroiu, îi spuneam tot. Dar trebuie să fi avut ceva suspiciuni, pentru că i-am băgat și gogoașa cu sinuciderea, pe care o vehiculam mai de demult, ca să afle tovarășii. Dan Petroiu i-a spus și acest lucru informatorului „Vrânceanu”, care, firește, a abordat organul.
De aici însă lucrurile au luat-o ușor razna.
În mărturia făcută informatorului „Vrânceanu”, Dan Petroiu ar fi susținut că a văzut „pe unul din pereții casei” mele tabloul lui Goma. Povestea cu tabloul lui Goma, pe care l-aș fi pus în perete ca să-i sfidez pe securiști, este delirul Securității. Mi-ar fi făcut plăcere s-o fac, dar atunci era imposibil să-ți procuri o fotografie a lui Paul Goma în România. Este exclus ca prietenul din televiziune să-l fi confundat pe Paul Goma cu... Hemingway, căci de el era vorba. În plus, fotografia, luată dintr-o revistă străină, se afla pe perete și în timpul percheziției la care a participat și vărul Costel, securistul. Și totuși, a mai fost trimis o dată, ca să verifice.
Dumnezeu să-i înțeleagă pe securiști, însă inteligența nu-i prea dădea afară din casă!
Deocamdată atât. In ultimele două episoade, pe care le vom auzi la anul, vă voi povesti ce-au ajuns doi dintre securiștii care m-au anchetat în 1977.
Până atunci, s-auzim numai de bine și „La mulți ani!”
