Europa Liberă în direct
8 noiembrie 2007
Moderator: Ileana Giurchescu
EU si câinele meu Securitatea (40)
După ce am fost dat afară de la „Cinema”, m-am pus pe așteptat pașaportul. Slujbă nu mi-am căpătat, nu avea niciun rost, în presă nu mai puteam lucra, la Buftea nu voiam să mă duc și nu se întrevedea nicio posibilitate de a mai colabora la televiziune, la radio sau la alte reviste. Articolele scrise pentru revista „Cinema”, numărul pe luna iunie, au apărut fără semnătura mea – lucru pe care l-am găsit consemnat drept „măgărie” într-un raport semnat de securistul Costică Tănase, vărul meu, din 22 iulie 1977. În mod ciudat, un scenariu pentru radio, scris înainte de a intra în mâna Securității, a fost totuși transmis, deși am informat colegii din radio despre situația mea. Fie că acelora nu le-a păsat, fie că au avut acordul Securității, fie Securitatea pur și simplu n-a știut.
Între timp, supravegherea mea, mai mult sau mai puțin vizibilă, a mai slăbit. Dar nu și a informatorilor. Cei de la revista „Cinema”, în special informatoarea „Anca”, mă iscodeau ori de câte ori mă duceam să-mi ridic chenzina. Le răspundeam invariabil că aștept. Ce? Pașaportul.
Un altul, care semna cu pseudonimul „Stoicescu George”, prieten din copilărie, mă vizita zilnic, pentru că locuia la aceeași adresă cu mine. Acesta era însărcinat să raporteze nu numai starea mea de spirit, dar și ce am de gând să fac dacă ajung în Germania. Pentru că, întâmplător, îl depistasem încă de la începutul anchetei, îi spuneam invariabil că am de gând să mă întorc în țară și că în niciun caz nu intenționam să intru în contact cu Europa Liberă. Informații liniștitoare pentru Securitate, și pe care informatorul le-a transmis prompt Securității.
Însă pașaportul tot nu venea, lucru care mă neliniștea din ce în ce mai mult. Și pentru că tot nu aveam ce face, îi scriam destul de regulat unui prieten din Germania, descriindu-i destul de transparent viața mea sub supravegherea Securității. I-am scris despre cum am devenit șomer, despre așteptarea pașaportului, despre promisiunile și tratativele cu „tovarășii” și „prietenii” mei. Și cum așteptarea mă făcuse nervos, într-o scrisoare din 18 iulie i-am scris: „Oricum, tovarășilor, prietenilor mei le-am spus că aș vrea să fac călătoria pe care ei cu atâta mărinimie mi-au propus-o, înainte de a intra în noua slujbă. Până una alta, nu am niciun răspuns de la Serviciul de Pașapoarte, deși au trecut mai mult de două luni de la depunerea actelor. După cum se vede, va trebui să mai aștept. Probabil că, în România, un pașaport se naște foarte greu , la nouă luni, dacă nu cumva va fi nevoie de cezariană, Doamne ferește! Însă legile românești nu le fac eu, iar cei care le fac nu se prea grăbesc să le respecte. Am rămas încă la «Porțile Orientului, acolo unde totul e posibil»”. Și adăugam: „Mi-ar face plăcere, ba chiar ar fi foarte important pentru mine să nu mă uiți, mai ales acum, și să-mi scrii cât poți de des. Poate că, din când în când, să-mi și telefonezi și să mă-ntrebi se sănătate, de una, de alta. Confirmă-mi, te rog, primirea scrisorilor, cu dată! Și datează-ți și tu scrisorile. Temerile mele rămân valabile”.
Aceste scrisori n-au ajuns niciodată la destinație. Și nu pentru că poșta le-ar fi rătăcit. Securitatea le-a extras din circuitul poștal, le-a pus la păstrare și le-am găsit în dosarele ei treizeci de ani mai târziu, pentru că le-a citit și le-a îndosariat, deși și pe atunci secretul corespondenței era consfințit în Constituție. Însă, pe Constituție, și Securitatea dădea exact atâtea parale cât dădea și partidul.
Dar nu asta avea importanță. Și eu știam că scrisorile sunt citite și chiar oprite. De fapt, le scriam în mod explicit chiar tovarășilor, să-i anunț că n-am de gând să cedez, că mă agit și că n-am să mă las până nu-și îndeplinesc promisiunea de a-mi da pașaportul. Și voiam ca ei să știe că există undeva în lume oameni care știu de mine. Ei voiau să te aibă la oboseală, în speranța că, din frică sau oboseală, renunți. Iar eu nu mai puteam să renunț și altă cale nu aveam. Și cum pașaportul tot nu venea, m-am cerut la vorbitor.
Însă asta e o altă poveste și cu ea vom continua săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
