Europa Liberă în direct
13 septembrie 2007
Moderator: Victor Eskenasy
Eu și câinele meu, Securitatea (32)
Tot complotând pe nesfârșitele coridoare de la Casa Scânteii sub nasul securiștilor care nu ne slăbeau nici pe stradă, nici la redacție, prietenul și colegul meu de la revista „Cinema” a găsit soluția: logodnica lui de la Paris, care tocmai îl vizita, urma să-și scurteze sejurul și să ducă mesajul meu spre zări de farmec pline. Logodnica, o fată curajoasă, a acceptat, și vineri 15 aprilie s-a prezentat la îmbarcare în avionul Air France.
Evident, „băieții cu ochi albaștri” nu puteau lipsi. Erau la aeroport, o așteptau. Și au controlat-o meticulos mai bine de oră, iar avionul a întârziat tot o oră, pentru că pilotul n-a vrut să decoleze fără pasagera pe care o avea pe listă. Cât pe-aci să iasă și un scandal internațional, iar de asta „băieții” se temeau ca de dracu.
Însă n-au găsit niciun mesaj, pentru simplul motiv că nu exista nimic scris. Fata avea mesajul în cap și era scurt: îi rugam pe cei de la Europa Liberă să difuzeze scrisoarea fie ce-o fi, ca să rupem pisica. Ori eu, ori ei. Scăp, sau crăp (sic).
Între timp, eu continuam să mă văd cu tovarășul Georgescu, care mă lucra la greu. Așa s-a născut declarația stupidă din 16 aprilie 1977, urmare a celei din 13 aprilie același an, un triumf al tovarășului Georgescu asupra mea, credea el, care, chipurile, mă „descuiase”.
Numai că superiorii lui nu s-au mulțumit cu atâta. Voiau mai mult. Ce? i-am întrebat. Să pună pe hârtie ce vor să le scriu, și eu scriu.
Mi-au dat un punctaj scris. M-am dus frumos acasă și m-am așezat pe scris. Le-am scris tot ce doreau. Ba am mai pus și de la mine, fără nicio jenă, folosind toate clișeele „dragilor”. Dacă ei mințeau, eu de ce să n-o fac?
De fapt, voiam să îmblânzesc puțin fiara, să-i adorm vigilența, pentru că aveam o treabă și eram pe cale să o duc la bun sfârșit. Asta nu m-a împiedicat să-mi dau puțin în petec și să scriu că „numai autoritățile românești îmi pot dovedi cât, cum și unde am greșit, unde nu am avut dreptate în afirmațiile mele”. Și îi invitam să o facă. Ei nici n-au băgat de seamă că, înainte de a-mi asuma această declarație, eu îmi asumam „întreaga responsabilitate a opiniilor pe care le-am expus în cele trei scrisori”. N-au băgat de seamă contradicția și nici prioritățile mele, care nu erau și ale lor. În plus, la ora când scriam „prostiile comandate”, eu știam - și ei nu - că mesagerul care plecase în 15 aprilie din București ajunsese cu bine la Paris, iar mesajul către Europa Liberă era scurt: să transmită scrisorile mele cât mai repede cu putință, indiferent de consecințe.
Când luni 18 aprilie i-am dat tovarășului Georgescu declarația cerută, acesta era să leșine de emoție. Era mai mult decât își doreau ei. Chiar prea mult. A dat chiar să mă îmbrățișeze, dar am refuzat net. Nu-mi puteam permite și efuziuni lirice cu Securitatea. Asta-mi mai lipsea, să corup și un securist.
În plus, băieții habar n-aveau ce surpriză îi aștepta în aceeași seară. Nici eu, ce-i drept.
Mesajul meu a ajuns, via Paris, la Europa Liberă. Logodnica lui Dan Comșa l-a căutat timp de un weekend întreg pe Noël Bernard și nu s-a lăsat până nu l-a găsit. Noël Bernard a citit scrisoarea de îndată și, conștient că are în mână un material bun, a luat hotărârea să-i facă publicitatea necesară. Toate buletinele de știri ale Europei Libere din seara zilei de 18 aprilie au fost întrerupte de anunțul că a doua zi, 19 aprilie, urma să se transmită scrisorile ziaristului Neculai Constantin Munteanu adresate președintelui Nicolae Ceaușescu.
Publicistic, cei de la Europa Liberă au procedat corect: aveau un scoop. Pentru mine, lucrurile au evoluat ceva mai complicat. Acum știu că de preferat era să transmită fără niciun anunț prealabil. „Tovarășii” care multă vreme aveau oarece îndoieli că scrisorile au ajuns în Vest, sau sperau din tot sufletul lor mic și negru să nu fi ajuns, ar fi fost puși în fața faptului împlinit și ar fi luat-o în barbă, iar eu aș fi fost scutit de tot ce urma să mi se întâmple în ziua de 19 aprilie. Dar n-a fost să fie...
Dar asta e altă poveste. Și cu ea vom continua săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
