Europa Liberă în direct
Joi 19 iulie 2007
Moderator: Victor Eskenasy-Moroșan.
Eu și câinele meu, Securitatea (24)
După terminarea percheziției am fost dus în strada Belidman pentru declarații. Am fost poftit să scriu ce, cum, din ce cauză și de ce. Mai înainte însă m-au pus să-mi golesc buzunarele, mi-au luat tot, mai puțin țigările și bricheta. Mi-au luat și cheile de la casă și abia mai târziu am aflat și de ce. Eram relativ calm și m-am pus pe scris, păzit de vărul Costel.
În prima declarație m-am ținut bățos, mi-am asumat cele scrise și am spus fără ocolișuri cum și de ce am scris acele scrisori. Am scris încet, cu grijă să nu dau detalii prea multe, să le țin minte pe cele scrise, să nu le încurc și să nu mă încurc în cazul în care voi fi pus să repet declarațiile, ceea ce s-a și întâmplat.
Din Stejarul și vițelul și din înfruntările lui Soljenițân cu KGB-ul, relatate de Europa Liberă, știam bine mai ales ceea ce nu trebuia să spui anchetatorilor. Și aveam multe de ascuns și, în destule cazuri, trebuia să mint cât mai credibil cu putință. În primul rând, nu trebuia să spun nici picat cu ceară identitatea curierului care-mi dusese scrisorile în Occident. Omul era cetățeanul unei țări din Vest, era deja la adăpost de mâna lungă a Securității, dar convenisem cu el să nu spun nimic care i-ar fi putut produce neplăceri. Și în acest punct eram decis să-mi respect promisiunea cu orice risc.
Știam de asemeni că trebuie să pronunți cât mai puține nume, niciunul dacă se poate. Și în niciun caz să nu le așterni pe hârtie, ceea ce ar putea crea neplăceri celor în cauză, dar s-ar putea întoarce și împotriva ta.
Asta în primul rând. În al doilea rând, întotdeauna anchetatorii comuniști aveau mania grupurilor de protestatari, contrarevoluționari în primul rând, pentru că asta le proba vigilența și, în același timp, puteau manipula declarațiile și exploata slăbiciunile, îi puteau întoarce pe unii împotriva celorlalți. Și, pe lângă neplăcerile pe care le-ai fi putut crea prietenilor, rudelor, colegilor, aceștia puteau fi amenințați, șantajați și chiar condamnați pentru omisiune de denunț. Or, în cazul meu, șase persoane erau la curent cu ceea ce făcusem, iar una, colegul meu de la revista „Cinema” și viitorul coleg de la Europa Liberă, Dan Comșa, avea cunoștință și de conținutul scrisorilor. În plus, tocmai își depusese actele de căsătorie cu o cetățeană franceză, dar era și singurul care putea alerta pe cineva din afară în momentul în care înfruntarea mea cu Securitatea avea să se îngroașe. Și ea AVEA să se îngroașe. Drept care am refuzat să pun pe hârtie nume de prieteni, colegi, cunoștințe, chiar și atunci cînd mi s-a spus direct: „Dar noi știm că ești în relații foarte apropiate cu Dan Comșa”. Știau de la turnătorii de la revista „Cinema”. Da, e adevărat, sunt prieten cu el, dar el nu știe nimic despre scrisori și n-are nicio legătură cu protestul meu.
Povestea era cusută cu ață albă. Însă băieții au înghițit-o, în orice caz nu au mai insistat. Singurul fapt pentru care nu aveam o explicație valabilă era că mașina de scris la care bătusem scrisorile nu era a mea. Și cum știm că, cercetându-mi anturajul, ar fi putut ajunge ușor la posesoarea mașinii, de comun acord cu ea i-am ponunțat numele în cursul anchetei, dar nu l-am scris în niciuna dintre declarațiile mele. A fost pusă să dea două declarații, în care, în linii mari, s-a ținut bine de ceea ce convenisem, și anume că îmi împrumutase mașina fără să știe ce ce aveam să bat la ea. Peste ani, aveam să descopăr în dosar că a alunecat uneori pe o notă confesivă mult peste ce convenisem, dar am avut înțelegere pentru momentele de tensiune prin care a trecut și pe care i le-am provocat.
Cu aceste idei puține, dar fixe, vreau să spun bine înfipte în cap, am trecut la scrierea primei declarații dintr-un șir mai lung. Declarațiile erau date după întrebările lui Matei, relativ calm și, sporadic, ale tovarășului Măieran, ceva mai impetuos și mai amenințător, ca să nu spun isteric. Și despre aceste declarații vom vorbi săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
