Europa Liberă în direct
Joi 5 iulie 2007
Moderator: Ileana Giurchescu.
Eu și câinele meu, Securitatea (22)
Toate scrisorile au fost concepute, scrise și bătute la mașină în luna martie 1977. Au fost scoase din țară la sfârșitul lunii martie. Au ajuns în Occident și au fost expediate pe adresele ziarelor „Washington Post” și „Neue Zürcher Zeitung” și postului Radio Europa Liberă, operațiune de care am fost anunțat printr-o telegramă cu urări de Paști, expediată dintr-o capitală europeană. Știam că deîndată ce vor fi citite la Europa Liberă voi da ochii și cu „băieții cu ochii albaștri”.
După o săptămână, începusem să intru la idei în absența oricărui semn de la Europa Liberă. M-am grăbit și, ca întotdeauna, graba strică treaba. Mi-am pus în cap să înmânez ambasadorului american un set din cele patru scrisori. Numai că de Ambasada Statelor Unite la București nu te prea puteai apropia fără ca vreun civil în haină de piele să te întrebe cu ce treburi pe acolo. Și atunci am ales o cale ocolită.
De luni de zile, în fața unui bloc de pe strada Semicercului 1, colț cu Calea Griviței din București, aproape de casa unde locuiam, era parcat un Jeep cu număr diplomatic. În plus, posesorul Jeep-ului venea la prânz acasă – obișnuință occidentală, și nu românească – și l-am auzit vorbind englezește. Deci era diplomat, după vorbă, după port, casă și mașină.
Am dat târcoale Ambasadei americane și am văzut același Jeep, parcat sau în curtea, sau în fața Ambasadei. Deci omul lucra acolo. Eram sigur că era vorba de un diplomat. Când i-am dat plicul, am vorbit cu el. O rupea pe românește, dar cu un pronunțat accent englezesc. Am fost sigur că este diplomat. Și nu era. Era un funcționar român care lucra la Ambasada americană și, firește, era și informator al Direcției a III-a.
Plicul înmânat celui pe care-l crezusem diplomat american în ziua de 7 aprilie 1977 a ajuns la Securitate în aceeași zi. Surprinși, din cauze birocratice sau pentru că erau înceți la minte, băieților cu ochi albaștri le-au trebuit trei zile până să ajungă efectiv la mine. Ce-i drept, n-au stat degeaba. În data de 8 aprilie au întocmit planul de măsuri care le deschidea trei piste de acțiune împotriva mea: un proces penal, un proces de moravuri și internarea într-o clinică psihiatrică. Și, poate lucrul cel mai important, în ziua de 9 aprilie 1977 au stat de vorbă cu doi informatori aflați printre colegii mei de la revista „Cinema”, fără însă a le comunica și ceea ce făcusem.
Sursa „Cati” dă informații despre starea mea locativă („Are o locuință necorespunzătoare, fără canalizare”) drept cauză a unor eventuale nemulțumiri. Dar vorbește și despre refuzul de a intra în partid, despre colegii cu care lucrez în birou și despre cei cu care am relații mai apropiate, precum și despre faptul, că „în ultima vreme, pare și mai retras”.
Sursa „Anca” relatează cum am fost angajat la revista „Cinema”, vorbește și ea despre situația mea locativă catastrofală, îmi dă o caracterizare pozitivă: „Bun profesional, chiar talentat ca publicist, s-a dovedit a fi un coleg foarte bun”. Și adaugă că, deși eram știut ca o fire veselă, în ultimele trei luni sursa a observat că „nu mai râde, e încruntat, e preocupat”. Normal, preocupat de scrierea scrisorilor, probabil că o lăsasem mai moale cu veselia, ceea n-a scăpat unui observator fin, care știa de ce poate fi interesată Securitatea.
Așa că, aflați în posesia scrisorilor primite de la informatorul român care lucra la Ambasada americană și înarmați cu informațiile primite de la două surse de la revista „Cinema”, abia în ziua de 10 aprilie 1977 (era prima zi de Paști) a năvălit peste mine un comando alcătuit din trei securiști: lt. col. Matei Vasile, căpitanul Costică Tănase (vărul Costel și securistul televiziunii) precum și lt. maj. Vasile Măieran, securistul revistei „Cinema”. Mi-au fluturat prin fața ochilor ordinul de percheziție și au trecut la treabă.
Despre asta însă, săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
