Eric Hoffer (1902–1983) a fost un gânditor cu totul original, un autodidact de geniu, prețuit de filosofi altminteri atât de diferiți precum Hannah Arendt și Sidney Hook. Cartea sa, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements a apărut în 1951 (tradusă în română de Lucian Leuștean în 2013, sub titlul Adepții fanatici), într-un moment în care Războiul Rece ajunsese la paroxism, provocând numeroase dezbateri și fiind mereu adusă în actualitate de atâtea evenimente tragice generate de mișcări ideologice fanatizate.
Nu se știu prea multe lucruri despre biografia timpurie a lui Hoffer: nu a urmat cursuri universitare, poate că n-a absolvit nici măcar liceul, era un solitar, obsedat de lecturi, a lucrat ca docher în San Francisco. După pensionarea prematură, a predat, din nou în chip original, cursuri de filosofie politică la Berkeley. Venea o dată pe săptămână, se întâlnea cu studenții, cultiva stilul socratic, îi învăța să întrebe și mai ales să se întrebe. Era un sceptic îndrăgostit de Montaigne. Ca filosof politic, l-a prețuit pe Alexis de Tocqueville.
Pe 1 martie 1955, Hannah Arendt îi scria de la Berkeley soțului ei, Heinrich Blücher, el însuși un gânditor politic autodidact: „Iar vineri, excursie la San Francisco, unde mă va plimba cu mașina Eric Hoffer, filosoful-docher (un muncitor german, un intelectual-muncitor tipic). Nu poate să o facă sâmbătă pentru că lucrează în port”. Pe 8 martie, îi scrie din nou lui Blücher: „Sâmbăta asta, din nou o escapadă la San Francisco. Eric Hoffer îmi va face turul cu mașina. Acestea sunt razele de lumină”. Era în 1955, la patru ani de la apariția Originilor totalitarismului. În timpul șederii la Berkeley (februarie-iunie), Hannah Arendt a ținut un curs despre „experiențele politice fundamentale ale timpurilor noastre”, unul despre totalitarism și o prelegere de trei ore despre teoria politică la Machiavelli și Montesquieu.
Pe 26 martie 1955, Hannah Arendt îi scria lui Karl Jaspers: „Pe subiectul oazelor [o temă esențială în gândirea ei]: prima oază reală pe care am găsit-o s-a întruchipat într-un docher din San Francisco care mi-a citit cartea [Originile] și este pe cale de a citi tot ce este disponibil în engleză din scrierile Dumneavoastră. Scrie el însuși—și publică la fel—în maniera moraliștilor francezi. Voia să știe totul despre Dvs., dar chiar totul, și ne-am împrietenit pe loc. Mi-a arătat San Francisco în felul în care un rege își prezintă regatul unui oaspete de onoare. Lucrează doar trei sau patru zile pe săptămână. Este tot ceea ce are nevoie. În restul timpului, citește, gândește, scrie, face plimbări. Numele său este Eric Hoffer, este de origine germană, dar născut aici și nevorbitor de germană. Vă vorbesc despre el pentru că genul său de persoană este tot ce poate oferi mai bun această țară”. (vezi Corespondența Hannah Arendt—Karl Jaspers).
Este, în fond, supremul compliment din partea marii gânditoare. În 1952, Hannah îi scria lui Monsieur (cum i se spunea lui Heinrich Blücher) despre atmosfera intelectuală din Paris: „Ieri am fost cu Camus; este fără îndoială cel mai bun om pe care îl au în Franța”. Altfel spus, cel mai onest, cel mai onorabil, cel mai demn de încredere (vezi Corespondența Hannah Arendt—Heinrich Blücher).
Oricine vrea să înțeleagă psihologia milenaristă, sursele și resursele adeziunilor necondiționate la religiile seculare, ele însele forme degradate ale religiilor tradiționale, va profita enorm citind cartea lui Hoffer. În ultimii ani de viață, gânditorul a devenit tot mai dezabuzat în raport cu intelectualii și cu iluziile lor radicale. A scris cărți în care critica Noua Stângă și a avertizat împotriva doctrinarismelor de orice fel. A revendicat cu fervoare dreptul la nuanțe, la îndoială, la autonomia spiritului în raport cu orice constrângere menită să înregimenteze și să umilească individul.
Atunci când un Herbert Marcuse proclama „Marele Refuz”, Hoffer pleda pentru calm, îndoială și raționalitate. Unul dintre filosofii săi favoriți a fost Blaise Pascal. Motto-ul cărții Adepții fanatici este din Pascal. Sub semnătura lui Tom Bethell, a apărut la Hoover Institution Press o biografie a acestui gânditor heterodox. Titlul este cât se poate de grăitor: Longshoreman Philosopher. Marx a vorbit în numele proletariatului. Hoffer a fost el însuși un proletar.
De-a lungul anilor, am recomandat Adepții fanatici la cursurile mele de la Universitatea Maryland. Pe 11 septembrie 2001 (era, îmi amintesc perfect, într-o marți, o zi cu un cer îngrozitor de senin, cum a scris atunci Leon Wieseltier), am schimbat tema prelegerii pe care urma să o țin. Avuseseră loc atentatele teroriste. Le-am citit studenților pasaje din Demonii lui Dostoievski și din cartea lui Hoffer.
Cine vrea să priceapă ce se petrece în subconștientul maniacilor revoluționari, cum se coagulează resentimentul în justificări pentru acțiuni distructive, cum este sacralizată violența ca stare de grație și ca valoare purificatoare, ce rol joacă frustrările, nevrozele, complexele de inferioritate ale diverșilor outsideri, asceți, iluminați, posedați, neadaptați și respinși, trebuie să citească analiza lui Hoffer. Oricine a citit biografia lui Hitler de Ian Kershaw ori pe aceea a tânărului Stalin de Simon Sebag Montefiore va fi de acord cu teza lui Hoffer.
Evident, Hoffer nu reduce toate aceste mișcări la trăsăturile amintite, dar observă că ele se regăsesc în toate mișcările de tip chiliastic, fie ele seculare ori mistice. Fanaticul este așadar cel care este dispus să-și jertfească viața pentru o cauză sacră. O mișcare de masă orientată spre atragerea de prozeliți „inoculează deliberat în aderenții săi o stare mentală frustrată și își promovează interesele atunci când răspunde înclinațiilor celor frustrați”.
Mișcările revoluționare explorate de Hoffer nu sunt utopiile tradiționale care localizează speranța într-un viitor îndepărtat. Lenin, Stalin, Troțki și Hitler au pariat pe utopia imediată, pe posibilitatea salvării prin cataclism revoluționar aici și acum. La fel au gândit fanaticii Mao, Mussolini, Guevara, Castro, Pol Pot și Ceaușescu. Marx însuși era un monist convins, un inamic al pluralismului. Faptul că atâția intelectuali au plăsmuit, au absorbit și au servit aceste proiecte liberticide l-a frământat și l-a revoltat pe Hoffer. Nimic nu le dă dreptul acestor intelectuali să-și aroge statutul divinității, deci să dicteze „muritorilor de rând” ce au de făcut. Profetismul intelectual, fanatic, narcisist, arogant și iresponsabil a fost una din cauzele principale ale catastrofelor știute din veacul al XX-lea...
