Dacă vrei să treci granița dintre Georgia și Amenia ai nevoie de un test care să arate că ești negativ. Adeverința vaccinării n-are nicio importanță. În centrul capitalei armene, la o clinică privată, m-am așezat la rând într-o sâmbătă, am plătit circa 50 de euro și am așteptat. Când am intrat în cabinet, asistenta m-a întrebat la ce-mi trebuie testul, am vreun simptom sau urmează să plec. Îi spun, ceea ce face experiența mai puțin neplăcută, fiindcă abia mă atinge cu bețișoarele ei lungi de luat probe din nas și gât.
Între cele Erevan și Tbilisi n-am găsit autobuze, dar din capătul străzii Abovian, acolo unde se află statuia scriitorului Haceatur Abovian, pleacă în fiecare dimineață mașini, cu preț fix, pe care le împart cei care merg cu treburi în Georgia. Locul în mașină se poate reține printr-un mesaj la cel care coordonează afacerea.
Toate informațiile de acest fel nu le găsești pe internet în limba enegleză. Ți le spune un localnic. Pe mine m-a ajutat Akabe Simonian, o tânără care zâmbește tot timpul și care face naveta săptămânal în Georgia, la iubitul ei. Akabe este marketing manager într-o mare companie. Ar vrea să se mute în Georgia, unde „se mănâncă mai bine”, unde „oamenii sunt mai veseli” și „vinul mai bun”. Când ajung la Tbilisi neapărat să caut Tbilvino din 2016, un vin roșu premiat făcut din soiul Saperavi la Napareuli, loc aflat la100 de kilometri est de capitala georgiană. Akabe e pasionată de vinuri și ar vrea să fie degustătoare, dar știe că e drum lung până acolo.
Dimineața devreme eram deja în fața statuii lui Abovian așteptând să vină mașina care mă va duce la Tbilisi. A apărut cu o întârziere de mai bine de o oră. Ne-am înghesuit, în cele din urmă, împreună cu o armeancă destul de corpolentă, un cuplu de ruși și Davit, care și-a luat de curând doctoratul în informatică și pleacă să lucreze în Suedia
La graniță, toți armenii, rușii, și în general cetățenii care nu provin din Uniunea Europeană trebuie să arate, în afară de testul covid negativ și un formular cerut de georgieni și care se completează doar limba engleză sau în georgiană. Cel puțin 50 de persoane erau în fața mea și după o oră am reușit să trec în partea cealaltă, numai că din mașina cu care plecasem din Erevan lipsea armeanca cea corpolentă, care nu avusese completat formularul electronic și era foarte nervoasă că nu exista și varianta rusă a documentului, fiindcă de unde să știe ea engleză. Pentru prima dată înțelegea că rusa nu mai este lingua franca a regiunii. A ajutat-o informaticianul, dar totul a durat foarte mult.
Până să ajungem la Tbilisi mașina s-a stricat și am așteptat mai bine de două ore pe marginea drumului să vină alta în loc. De-a lungul șoselei am găsit mici bucăți de obsidian pe care le-am strâns cu grijă, ca pe niște pietre prețioase.
Deși între Erevan și Tbilisi sunt doar 270 de kilometri, abia spre seară am ajuns în capitala georgiană.