„Şi sunt sigur că aceasta poate fi o carte bună, o carte necesară, care ar împreuna cei doi poli: o lungă aspiraţie întru unitate, lumină, empatie, şi puternica atracţie opusă a dezbinării, a închiderii în sine, a disperării”, lasă să-i scape Emmanuel Carrère (n. 1957), odată intrat pe panta descendentă a romanului Yoga, Ed. Trei, 2021, „o carte răvăşitoare prin onestitatea cu care a fost scrisă” (Paris-Match), „o lecţie despre cum poţi renaşte după ce ai fost în bezna cea mai adâncă” (Télérama), scurt pe doi, „o carte de căpătâi despre condiţia umană” (L’Obs).
Într-un roman de 350 de pagini redactat la persoana întâi, magistrală mi se pare această observaţie: „Poate că cel mai interesant lucru într-o viaţă de om e să încerci să afli aceasta: ce înseamnă să fii un altul decât tu însuţi. Este unul dintre motivele pentru care sunt scrise cărţile, un altul fiind descoperirea a ceea ce înseamnă să fii tu însuţi”. Nenumărate personaje defilează prin romanul lui Carrère, unele nume devin titlu de secvenţe, povestea altora e depănată cu lux de amănunte, sunt pagini de mare încărcătură emoţională ori de câte ori suferinţa celuilalt îşi află în scrisul autorului francez dacă nu un leac, cel puţin un pansament, dar cele mai aprige secvenţe sunt cele în care două persoane, bărbat şi femeie, se împletesc trupeşte, de-ar fi să citez scena din hotelul Cornavin: „Putem spune că am început să facem dragoste făcând yoga şi că am continuat să facem yoga făcând dragoste (…) exact ca atunci când, în meditaţie, respiraţia devine din ce în ce mai lentă şi profundă, mai largă inspiraţia, mai lungă expiraţia şi mai lungi timpii de pauză dintre cele două, mai prelungi şi aceste momente în care ai impresia că mişcarea s-a încheiat, a ajuns la capăt, că va reporni în celălalt sens, dar nu, durează încă, se intensifică, se precizează, cu toate senzaţiile strânse în punctul acela” (pun punct aici, deşi scena durează preţ de o pagină şi mai bine, pentru a se încheia cu „lumina de deasupra ei, lumina de deasupra noastră, era lumina aceasta, care era în acelaşi timp un punct infinit de departe şi o aură care ne înconjura”).
Atentatul de la Charlie Hebdo din 7 ianuarie 2015, în care scriitorul îşi pierde un prieten, al cărui ferpar îl va scrie, punând astfel capăt stagiului său la Vipassana; criza refugiaţilor din 2016, cu zeci de mii de afgani, pakistanezi, irakieni, tasaţi în centre suprapopulate pe insulele greceşti; „marea trinitate: Frică, Ruşine şi Ură” marcând timpurile pe care le trăim, dar şi vieţile contemporanilor, toate îşi află în Emmanuel Carrère un cronicar ce nu se limitează să le treacă, ci pune el însuşi osul la treabă, căci – nu-i aşa?! – „Eşti bine pentru că eşti aici. Eşti bine pentru că nu eşti nicăieri mai bine decât acolo unde eşti. (…) Să nu faci ceva anume: doar să trăieşti”.
O scriere trăită la temperatură de ardere, Yoga – ca să se ştie, „acesta este sensul originar al cuvântului yoga: faptul de a înhăma împreună, la un jug, doi cai sau doi boi”.
7 martie ’22
