Născută 2009, elevă în clasa a VI-a la Liceul „Mircea Eliade” din Chișinău, prezentatoare la emisiunile pentru copii „Povestea de seară” și „Magazinul copiilor”. Pentru ca s-a născut într-o familie de artiști, a ajuns de mică in fata camerei. A jucat câteva roluri: „Milika” (film artistic de scurtmetraj, 2014, protagonistă), „Memoria” (film artistic, 2019, rol secundar), „pandemia.md” (film artistic, 2022, protagonistă).
Luni
Am fost 10 zile în România, unde am stat cu verișoarele mele „noi-nouțe” care-mi făceau coafura... (care consta în trasul părului până chelești) și cu rudele pe care nu le-am văzut de foarte mult timp.
Am petrecut foarte frumos timpul, dar s-au terminat repede acele zile minunate in care ne-am distrat. Ne-am pornit acasă. Am mers foaaaaarte mult timp cu mașina, si mă plictiseam teribil. Pe drum, mi-am dat seama că zăpada din România, care era până la genunchi cam de Crăciun, se topise. Pe atunci în Moldova nu era nici un fulgușor de zăpadă, iar acum de parcă s-au schimbat cu locurile, căci toată zăpada era în Moldova. Era totul alb, ca într-o poveste.
Când într-un final am ajuns acasă, mi-am revăzut caățelul și motanul, care ne-au întâmpinat fericiți. Mi-a fost atât de dor de ei... când dau să-i cuprind, pisica se scărpina, iar câinele s-a retras sub pat.
Mai târziu, când veni ora de culcare, m-am întins în pat, dar nu puteam adormi. Aveam emoții fiindcă știam ca in ziua următoare voi vedea filmul. Ceea ce urma să văd era schița montată a filmului ‚,Pandemia.md” fără muzica, fără detalii, mai pe scurt... încă nefinalizată.
Marți
Dimineața m-am trezit fericită. În curând voi vedea filmul multașteptat!!! M-am sculat repejor din pat, m-am îmbrăcat "frumos", ca de fiecare dată, de altfel, și după mi-a venit un gând... E timpul să-mi schimb stilul! Suna nebunește, dar am stat vreo oră să-mi caut haine ca să fiu mai "elegantă". Ei bine, arătam ca o păpușă "Barbie" stricată... Pentru că nu mai aveam timp sa mă schimb, și întârziam, am mers așa. Pentru mine sunt foarte importante hainele și felul în care mă îmbrac.
Urcăm cu tata în mașină, și când dăm sa pornim, e un ambuteiaj de te sufoci. Am stat noi cat am stat în „închisoarea asta de mașini", dar am ieșit într-un final. Am întârziat cu vreo 45 de minute, si ghici ce - cand am ajuns, nu era niciun loc de parcare. Ooooofffff... Tata era supărat, se simțeau nervii probabil la kilometri distanță... era tensiune. Când am găsit ÎN SFÂRȘIT un loc unde să lăsăm mașina, tare departe. Am mers pe jos. La deal.
Bineînțeles că nu puteam întârzia la film, dar era cât pe ce să întârziem la pregătirea pentru vizionare, ceea ce e o întreagă poveste. Sunet, imagine, pune, scoate, pregătește, lipește, etc. Eram atât de supărată, căci atât am așteptat ziua asta, ca acum să întârzii?! Încă puțin, și ieșea foc din mine. Ei bine, am ajuns exact la timp (ok, nu chiar la timp, dar ne-au așteptat).
După vizionarea filmului, am stat și am discutat despre acesta. Am auzit diferite păreri și propuneri, însă în capul meu era doar: „de ce aici am vorbit așa, dar nu așa”, „ce rău am făcut aici”, „cum de am putut să joc aici așa, când aș fi putut mai bine”, și multe altele.
Era timpul să plec acasă, căci tata trebuia să stea până târziu, iar eu- cred că era sa mă plictisesc acolo... l-am întrebat pe tata dacă poate să mă ducă acasă, pentru că era departe, și era o zonă cam necunoscută.
El mi-a răspuns:
-Du-te, puișor, singurică acasă, eu nu pot pleca de aici, sunt foarte ocupat și avem mult de lucru.
Am fugit spre ea fericită, i-am povestit pe drum cele întâmplate. Am vorbit noi ce am mai vorbit, și parcă a trecut mai repede timpul.
Eu, speriată, nu știam ce să fac, așa că mi-am pus paltonul si-am plecat. Mergeam pe unde mă duceau ochii, fiindcă nu știam zona. Aveam impresia ca ma aflu pe o altă planetă. Când colo, am văzut o cunoscută! Cel puțin mi s-a părut că o văd. Am alergat fericită spre ea, am cuprins-o din spate... și când se întoarce...NU ERA EA!!! Îmi venea să mă bag în pământ de rușine. I-am cerut scuze și i-am zis că am confundat-o cu o prietenă de-a mea. Tot drumul după asta am mers și m-am gândit doar la fața confuză a bietei femei pe care am speriat-o. Eu, fără să știu drumul spre casă, mergeam speriată printre blocuri, și apoi, mi s-a părut că mai văd o prietenă de-a mea. Știam că trăia prin zonă, fiindcă țin minte strada. Dar cu rușinea pe care am tras-o mai devreme, mă temeam să o strig, ca nu cumva să mai traumatizez un cetățean nevinovat... De această dată ea era! Acum sunt salvată! Ea știa drumul spre casa mea! Am fugit spre ea fericită, i-am povestit pe drum cele întâmplate. Am vorbit noi ce am mai vorbit, și parcă a trecut mai repede timpul.
Când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama speriată, căci ea știa ca m-am pornit singură, și ca orice mama, își făcea griji. Mai târziu a sunat tata. Am decis să-i facem o farsă, și să-i zică mama că încă n-am venit, ca să-i vedem reacția. I-am spus mai târziu ca era doar o gluma, și s-a liniștit, dar s-a și supărat pe noi, că e la lucru și îi facem nervi. A închis fără să spună un cuvânt.
Noi cu mama nu ne-am complicat, și ne-am pus un film, ne-am făcut popcorn și ne-am învelit cu o plapuma groasă și moale. Nu știu cum, dar am adormit... iar când m-am trezit mi-am dat seama că au trecut 4 ore, pentru că era deja ora 9 seara. Și aveam senzația aia când parcă închizi ochii doar pe o secundă, iar când te trezești, parcă ai căzut din pod.
Chiar și în somn mă gândeam la filmul nostru. Mă tot gândeam la personaje... personajele filmului, doar sunt luate din viata reala, nu? Da. Mă gandeam și îmi aminteam de persoanele văzute pe drum. Pe fiecare personaj din film l-am văzut pe stradă. Nu actorii, chiar personajele. De exemplu, genul de om chinuit de viață, care încearcă din răsputeri să devină cineva, neștiind cum - „Maxim”. Sau încă un exemplu, un intelectual care trăiește într-o lume nedreaptă, in care cei cu studii sunt la același nivel cu orice individ - „Autorul”. Există o mulțime de exemple pentru care îți trebuie zile sa le dai.
Era ora 9, aproape 10 seara, și trebuia să mă culc. Așa că după primul somn, cel de frumusețe, urma să mă pregătesc pentru somnul de noapte. (da, sunt o fată somnoroasă).
Miercuri
A doua zi, miercuri m-am sculat fericită din pat. De ce? Fiindcă azi urma să-mi cumpăr niște decorațiuni. Ca sa fie clar, eu recent am primit o camera nouă, pentru ca tata mi-a dat-o in schimb pentru camera mea, care era mai mare și mai spațioasă. Acum eu, deoarece trăiesc într-o cameră nouă, într-un spațiu nou, am nevoie de chestii noi. Și iată, azi trebuia să mergem la cumpărături... ne-am urcat cu mama repede în mașină, eu fericită, mama nu prea, că banii urmează să dispară puțin câte puțin din portofelul ei. Ne-am pornit, am mers in jur de o oră, fiindcă era cam depărtișor magazinul de care aveam nevoie. După atâta timp de mers, am văzut ceva. Era semnul „închis” pe ușa magazinului. Am făcut cale întoarsă, eu tristă și mama de data asta fericită, că nu mai trebuia să cheltuie banii „pe fleacuri”. Peste o oră am ajuns acasă. În ziua ceea nu am făcut prea multe, am mâncat înghețată și am scris (această povestire).
Deodată mi-am amintit ceva. Am început să râd în hohote. Pur și simplu mă prăpădeam de râs. Știți de ce? Nu știți. Mi-am amintit că ieri seara, când tata a venit de la montaj, l-am rugat să testez pe el o vopsea de păr temporară. Nu o culoare oarecare, ci roz. Muream de râs atunci când îi vopseam părul, i-am vopsit doar bretonul, și el s-a culcat așa, frumos... și nu știam dacă de dimineața el a plecat la lucru vopsit, sau s-a spălat pe cap, și asta mă făcea să râd. Când a revenit acasă, am rămas dezamăgită. Era cu părul curat. Eh... ce jale.
Când am mers la somn, aveam o presimțire ciudată, de parcă mă urmarea cineva... am stat vreo jumătate de oră in pat, și cum zic moldovenii, „am stuchit în pod”, dar am adormit. Cam pe la ora două noaptea, am auzit niște zgârieturi sub pat, tremuram toată. Eram foarte speriată și-mi era frică să mă mișc, dar mi-am luat inima-n dinți, și am decis să mă uit sub pat. Coșmarul fiecărui copil. Încet m-am ridicat, am aprins lumina, și când mă uit sub pat - Simba, motanul meu. Deci efectiv am stat atâta timp in frică, și să înțeleg că Simba era cel de care mă temeam. L-am luat in brațe și m-am culcat.
Joi
Joi dimineață m-am trezit plină de energie. M-am sculat frumușel din pat, am făcut gimnastică, am mers să fac un duș, și când am ieșit, m-am gândit... de ce să cumpăr decorațiuni, când pot să le fac singură! Am luat niște ață, hârtie, carton, un CD vechi și am început. Peste câtva timp, am înțeles că nu a fost cea mai bună idee. Unicele lucruri pe care le-am făcut, a fost să tai CD-ul și să-l lipesc de ușă, și să bat niște cuie în perete ca să prind de ele o ață de sac, și cu niște clești am prins câteva picturi micuțe de-ale mele. M-am supărat, și am lăsat totul. Fiindcă ideea arăta mult mai bine in imaginația mea decât în realitate... mda...n-a fost cea mai strălucită idee. Totuși, ca să nu stau iar toata ziua in pat, m-am apucat sa fac ordine. Peste puțin timp, camera era lună și bec. Dar tot eram plictisită. Mi-a venit încă o idee! Era timpul sa chinui animalele. Of, săracele... am luat niște hăinuțe mai mici din dulapul meu, pe care le purtam cu 2-3 ani în urmă, si-am început sa îi îmbrac. Deci... pe Grammy (cățelul) l-am facut mireasă. I-am pus o fundiță pe cap si l-am infășurat intr-un fular alb. I-am pus niste ciorăpiori albi, în care saracu` abia de mai putea merge, si se împiedica, l-am transformat pe Grammy într-o mireasă. Pe Simba (motanul) l-am făcut mire. Hehehe. I-am pus o cămașă albă mai mică, și un sacou pe care îl purtam la vreo 6 ani. I-am dat frumușel si o cravată, ca să fie elegant, și i-am pus pe cap o pălărie, pe care am găsit-o in lada mea veche de păpuși. Arătau ambii „minunat”. I-am pus alături, și le-am făcut poze. Ce drăgălași erau. Până am făcut asta au trecut deja 2 ore. Era ora 4. M-am gandit că poate ar trebui să mă apuc de teme, totuși în câteva zile începe școala, și eu sunt încă nepregătită. Primul lucru pe care l-am făcut, a fost sa mă ocup la chitară 30 de minute, după asta am făcut matematica, limba română, etc. se făcuse ora 7, și încă mă plictiseam teribil. Am decis să mai scriu și să mă mai gândesc ce să scriu. Brusc am adormit.
Vineri
Dimineața, s-a întâmplat ceva. Până acum încă mor de râs. Mai pe scurt... dorm eu frumușel, nu deranjez pe nimeni, și deodată... of... am sforăit atât de tare încât m-am speriat și m-am trezit, pentru ca mi-am auzit sforăitul. După ce mi-am făcut patul, mi-am dat seama ca e ultima zi în care pot să scriu acest jurnal și să-l redactez. M-am apucat repede de scris, si imi venea să plâng. Tot ce am scris in ultimele 3 zile, s-a șters. Am uitat să salvez. Eram atât de tristă, supărată, furioasă, și nu știam ce să fac. Am început sa scriu cam ce țineam minte, și mai adăugam câte ceva, dar îmi era atât de ciuda că am „căscat gura” si nu am salvat atunci...dar ce sa-i faci...am scris vreo 3 ore, pentru ca trebuia sa recuperez tot ce am pierdut atunci când s-a șters materialul. Eram ofticată.
După ce am terminat de recuperat, m-am dus pana la bucătărie ca să-mi fac o înghețată. Tot ce trebuia sa fac era sa pun un smoothie într-un pahar, să pun o linguriță în el, să-l pun la congelator, si să aștept. Fiindcă trebuia să aștept destul de mult, m-am gândit că pot ieși la o plimbare ca să iau niște aer curat. Am mers până in parc, am vrut să mă așez pe o bancă, pentru că mi-am cumpărat o prăjitură, si voiam sa o mananc. Am găsit o bancă, si m-am așezat. Dar era ceva ce nu am observat... semnul „vopsit”. Cand m-am sculat, aveam dungi verzi pe pantaloni. Offffffff... bine ca aveam geaca cu mine, si mi-am acoperit hainele murdare de vopsea. Cand am ajuns acasă, imi era rușine să-i zic mamei despre pantaloni, ca îndată mă lua la trei parale, așa că doar i-am pus la spălat, și m-am schimbat. Am mers la bucătărie să văd dacă înghețata era gata. Și, ca să vezi, am uitat să o pun la congelator. Am pus-o în pahar, am pus lingura, dar am uitat să o pun în congelator... mda.
Din asta am înțeles că sunt o zăpăcită.